Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sfărîmătorii tradiţiei de Vasile Spiridon

În 1973, Konrad Lorenz câştiga Premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie şi publica lucrarea Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, tradusă la noi din limba germană de Vasile V. Poenaru (Ed. Humanitas, ed. a treia, 2006). Fondatorul etologiei reia în această carte discuţia începută în alte părţi (într-un studiu despre agresiune şi în prelegeri publice) despre posibilele cauze patologice ale războiului dintre generaţii.

Una dintre premisele cercetării este aceea că orice grup cultural îndeajuns de bine conturat manifestă tendinţa de a se privi pe sine însuşi ca pe o specie proprie, considerând că membrii altor comunităţi comparabile nu sunt cu adevărat şi pe deplini oameni. Din moment ce, în limbile multor băştinaşi, termenul utilizat pentru desemnarea tribului propriu este pur şi simplu „om”, nu este de mirare pentru nimeni că, în interiorul acestor comunităţi, uciderea unui membru al tribului vecin nu prezintă indiciile săvârşirii unei adevărate crime.

Alături de celelalte păcate capitale ale omenirii civilizate (suprapopularea, pustiirea spaţiului vital, întrecerea cu sine însuşi, moartea termică a simţurilor, decăderea genetică, receptivitatea la îndoctrinare şi armele nucleare), sfărâmarea tradiţiei este considerată a fi pe locul al şaselea. Pentru savantul austriac, atitudinea din anii succesivi revoltei din 1968 a unei mari părţi a tinerilor faţă de părinţi este caracterizată printr-o ură strâns înrudită cu cel mai periculos şi mai persistent dintre toate sentimentele de ură: cu ura naţională. Mai precis spus, tineretul revoltat reacţionează împotriva generaţiei mai în vârstă în acelaşi fel în care un grup cultural sau etnic reacţionează împotriva unei grupări străine şi duşmane. Astfel, se ajunge într-un punct critic în care generaţia tânără nu mai este capabilă să se înţeleagă din punct de vedere cultural cu generaţia în vârstă, pentru a nu mai vorbi de neputinţa vreunei identificări cu aceasta: „[...] de multe ori două bande se formează concomitent cu unicul scop de a oferi obiecte potrivite pentru agresiuni colective. Grupurile engleze de «Rocks and Mods» sunt, dacă mai există, un exemplu tipic. Aceste perechi de grupuri agresive sunt în orice caz mai uşor de suportat decât rockerii din Hamburg, de exemplu, care şi-au făcut un ţel un viaţă din a ciomăgi bătrânii lipsiţi de apărare” (p. 86).

La aceste motive pur etologice de respingere a culturii părinţilor, Konrad Lorenz adaugă şi ceea ce el consideră a fi una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice. Este vorba despre prejudecata potrivit căreia existenţa unei ierarhii naturale între două persoane ar fi un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Dar fără această ierarhie nu ar exista nici cea mai naturală formă a dragostei umane, aceea care îi uneşte în mod firesc pe membrii unei familii: „Numai atunci când iubeşti un om din adâncul sufletului şi priveşti totodată în sus către el eşti în stare să-ţi însuşeşti tradiţia lui culturală. De bună seamă, înfiorător de mulţi tineri în plină formare din ziua de azi duc lipsă de o astfel de «figură a tatălui». De cele mai multe ori, tatăl adevărat nu face faţă, iar marile aglomerări din cadrul şcolilor şi universităţilor fac imposibil ca vreun dascăl stimat să-i ia locul” (p. 83).

Răspândita educaţie de tip „nonfrustration” transformă mii de copii în nişte bieţi nevrozaţi, iar încăierările publice îşi au cauza în porniri inconştient etologice, dintre care ura etnică primează. După ce în capitolul anterior, intitulat „Decăderea genetică”, savantului austriac îi scapă undeva o reflecţie amară („Cum încerci să împarţi oamenii în persoane normale şi persoane cu deficienţe, eşti suspectat că pledezi pentru camera de gazare” – p. 60), în capitolul care ne interesează („Sfărâmarea tradiţiei”), el îşi exprimă regretul că tinerii meditativi şi care acţionează din motive raţionale sunt mai puţin violenţi, astfel încât tabloul exterior al revoltei este dominat în mod preponderent de simptomele regresiei nevrotice.

Suntem avertizaţi cu privire la faptul că întotdeauna considerentele raţionale reprezintă un impuls cu mult mai slab decât forţa primordială, instinctivă şi elementară a agresiunii care se află în realitate îndărătul fenomenului respectiv analizat. Un alt fapt care nu trebuie omis este acela că abandonarea totală a tradiţiilor părinteşti se repercutează asupra tinerilor înşişi şi poate avea urmări catastrofale. Prin înţelegere raţională şi procese de învăţare, toate acestea pot fi în cel mai bun caz fixate pe un anumit obiect, fără ca raţiunea să ajungă vreodată să le domine total ori chiar să le înăbuşe. Acolo unde acest lucru reuşeşte doar aparent, există pericolul de nevrozare a tinerilor revoltaţi.

Întregul cerc al acestor fenomene de nedorit este cauzat de o perturbare funcţională a procesului de dezvoltare desfăşurat la om în perioada pubertăţii, atunci când adolescentul începe să se desprindă de tradiţiile casei părinteşti, apreciindu-le critic şi orientându-se, dintr-o dorinţă instinctivă, spre noi idealuri. În această fază, tot ceea ce este transmis din vechime apare ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce este nou devine atrăgător, putându-se vorbi în cadrul acestei reacţii despre neofilie fiziologică, atunci când puberul simte o dorinţă copleşitoare de a se alătura unui grup şi de a participa la agresiuni colective. Această dorinţă este la fel de intensă ca orice altă pornire programată filogenetic, fiind comparată de cercetător cu foamea ori cu sexualitatea.

Cu o profundă fineţe este analizată situaţia şi reacţia copilului dintr-un grup lipsit de o structură ierarhică. Surprinzător, aflăm că el este într-o postură cât se poate de nefirească. Astfel, neputând să-şi reprime propria tendinţă programată instinctiv de a parveni într-o poziţie ierarhică dorită şi tiranizându-şi părinţii, care nu-i opun niciun fel de rezistenţă, copilul se vede silit să adopte poziţia şefului de grup, ceea ce nu-i surâde însă în niciun fel. Într-o lume considerată în noile împrejurări profund ostilă, el se va simţi lipsit de apărare fără un „superior”, pe care îl consideră – vrând-nevrând – mai puternic. Este contextul în care se dezvoltă cel căruia i se dă o educaţie de tip „non-frustration”, acesta nefiind îndrăgit nicăieri şi de nimeni din afara familiei. „Atunci când, fiind în mod explicabil iritat, el încearcă să-i provoace pe părinţi, «cerând palme», cum se spune, un astfel de copil nu va declanşa reacţia de contraofensivă aşteptată instinctiv şi dorită de subconştientul său, ci se va lovi de peretele capitonat al unor liniştite fraze pseudoraţionaliste” (p. 83).

Dar şi primitul palmelor din partea adulţilor poate avea o consecinţă benefică, explicată în felul următor: „Dacă apare un dezechilibru în urma acţiunii unor stimuli care provoacă o neplăcere puternică, încetând apoi în mod firesc, sistemul nu se reîntoarce la starea de indiferenţă urmând o curbă atenuantă, ci depăşeşte această stare de repaus în sens opus, înregistrând încetarea neplăcerii ca pe o plăcere considerabilă. Se întâmplă ca în vechea glumă austriacă din popor: «Azi îi fac o bucurie câinelui meu. Îi trag o mamă de bătaie şi apoi mă opresc»” (p. 42). Ar fi un fel de luare în răspăr a zicalei „Duşmanul binelui este mai binele”, pe care aş tălmăci-o astfel; „Duşmanul mai răului este răul”.

Merită citate ultimele fraze ale acestui capitol, „Sfărâmarea tradiţiei”, unde se face o apreciere demnă de reţinut asupra comportamentului vizibil perturbat în mod patologic: „Falsificând orice mesaj care e transmis şi transpunându-l în opusul său, ura e mai rea decât orbirea şi surzirea totală. Orice li s-ar spune tinerilor revoltaţi pentru a preveni distrugerea propriilor lor bunuri esenţiale va fi răstălmăcit în mod previzibil ca fiind o încercare parşivă de sprijinire a «establishment»-ului. Ura nu te face doar orb şi surd, ci te poate face şi incredibil de prost. E greu să-i convingem de propriul lor interes pe cei care ne urăsc. Va fi greu să le explicăm că tot ceea ce a luat naştere în decursul evoluţiei culturale e la fel de indispensabil şi demn de veneraţie ca şi rezultatul evoluţiei filogenetice, va fi greu să le explicăm că o cultură poate fi stinsă ca flacăra unei lumânări” (p. 87).

În orice caz, recunoaşterea superiorităţii instituite printr-o ierarhie nu ar trebui să reprezinte un obstacol în calea iubirii şi de aceea Konrad Lorenz ne îndeamnă să ne amintim că pe vremea când eram copii nu-i iubeam mai puţin pe oamenii situaţi ierarhic deasupra noastră şi cărora trebuia să ne supunem. Dimpotrivă, îi iubeam mai mult decât pe cei aflaţi pe aceeaşi scară ierarhică ori pe o scară ierarhică inferioară. În mod normal, perioada neofiliei fiziologice este urmată de o revigorare a dragostei faţă de tot ceea ce este tradiţional. Schimbarea mentalităţii se face în timp, majoritatea celor mai în vârstă putând să confirme că la 60 de ani respectul faţă de opiniile tatălui este mult mai mare decât la vârsta majoratului. Este amintit în acest context A. Mitscherlich, care numeşte acest fenomen, în mod inspirat, „ascultare târzie”.

După o lungă viaţă de cercetător, în care şi-a pus întrebări majore cu privire la cele mai ciudate structuri şi moduri comportamentale şi a primit răspunsuri pe măsură, Konrad Lorenz este înclinat să creadă că structuri corporale şi comportamentale complexe, structuri în general incerte, nu pot lua niciodată naştere altfel decât prin selecţie şi adaptare: „Dacă întrebăm pentru ce pisica are ghearele îndoite şi răspundem «ca să prindă şoareci», aceasta nu este decât o formă prescurtată a întrebării „ce performanţă necesară menţinerii speciei a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?” (p. 10). Analiza sistemului organic care se află la baza comportamentului social al omului reprezintă – în viziunea fondatorului etologiei – cea mai grea şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o asumă ştiinţa naturii, acest sistem fiind de departe cel mai complex (pleonasmul se impune) de pe pământ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara