Ca mai toate figurile deosebite ale Antichităţii latine, Marcus Tullius Cicero impresionează prin risipa polivalentă a înzestrărilor arătate. Om politic şi jurist, filozof şi istoric, orator şi lingvist, cărturarul născut în 106 î. Hr. se arată nepăsător doar faţă de ştiinţele exacte. Oricum, dincolo de deschiderea sa enciclopedică, astăzi este privit drept principalul mijlocitor între cultura greacă şi cea latină. Autorul dialogului Hortensius sive de philosophia (Hortensius sau despre filozofie) este veriga privilegiată prin care duhul elin a pătruns în incinta şcolilor romane. De aceea, îl putem considera cu îndreptăţire întemeietorul terminologiei filozofice latine după calapod grecesc, un începător de drumuri care a aşezat temelia limbii scolastice a gîndirii medievale. De pildă, după cum precizează Traian Diaconescu în studiul său introductiv la Arta oratoriei, Cicero a consacrat tălmăcirea termenului logos prin latinescul ratio, pentru ca tot el să introducă primele echivalente latineşti pentru conceptele tradiţionale ale gîndirii greceşti. Aşadar, un pionier pe umerii căruia avea să se ridice tiparul limbilor neolatine de mai tîrziu.
Cartea de faţă, Partitiones oratoriae (Arta oratoriei), face parte din corpusul scrierilor ciceroniene despre retorică, alături de De oratore (Despre orator), Orator (Oratorul), Brutus şi De optime genere oratorum (Despre cel mai bun gen al oratorilor). Judecată strict sub unghiul conţinutului, avem de-a face cu o sobră şi aridă incursiune în mecanismul oratoriei antice. Pedant şi meticulos, Cicero dezvăluie reţeta ce se ascunde în spatele virtuozităţilor retorice. Sîntem purtaţi cu acurateţe în structura unui discurs alcătuit după regulile genului - exordium, narratio, argumentatio, peroratio - şi apoi sîntem iniţiaţi în polemica iscată între cele două curente de gîndire care îşi disputau atunci întîietatea oratorică: aticismul şi asianismul.
Discursul aticist cere un stil sobru şi sec, simplu şi lapidar, mergînd de-a dreptul la obiect şi ferindu-se de zorzoane specioase. Stilul asianic, dimpotrivă, cere rafinament emfatic, podoabă retorică şi mult joc de scenă. Aticii pun accentul pe claritate şi concizie, în vreme ce asianicii apasă pe vigoarea estetică şi pe mijloacele de iscare a afectelor ascultătorilor. Primii au sobrietatea preoţilor, ceilalţi iscusinţa mimilor. Primii cred în elocvenţa raţiunii, ceilalţi în elocinţa trupului.
Dintre cele două variante, Cicero nu o alege pe niciuna şi, ca bun diplomat ce este, propune o a treia formă de retorică antică: îmbinarea celor două cu obţinerea unui stil pe care îl va numi rhodian, în amintirea anului pe care l-a petrecut în Grecia, cu precădere în insula Rhodos, şi unde, sub înrîurirea retorului Molon, Cicero avea să-şi cizeleze multe din excesele retorice de pînă atunci. Alegerea căii de mijloc mai are însă o explicaţie: Cicero intuise că stilul atic, oricît de direct şi de recomandabil ar fi fost, suferea de neputinţa captării atenţiei auditoriului. În această privinţă, talentul vorbitorului era cu mult mai important decît conţinutul propriu-zis al discursului, Cicero preluînd de la adepţii stilului asianic tertipurile de trebuinţă pentru obţinerea unei captatio cît mai îndelungate: modulaţia vocii, gestica, fizionomia, postura trupului. şi cum scopul unui discurs nu este atît acela de a instrui, ci mai cu seamă acela de a convinge, Cicero intuia că, pentru a ajunge la acest rezultat, metoda atică - a clarităţii aride şi logice - nu te ajută defel. E nevoie de coregrafie proprie în jocul retoric, iar aici doar calităţile native te pot ajuta. Numai că talentul retoric nu se învăţa, iar asianicii ştiau acest lucru. Un orator iscusit nu excelează în substanţa ideilor rostite, ci în arta de a le însoţi cu un joc de scenă convingător. Aidoma unui actor care ştie să intre în rol, oratorul bun păstrează trează atenţia publicului, indiferent de ceea ce spune.
"Eu aşa cred, că în primul rînd natura şi talentul aduc cea mai mare forţă în arta vorbirii. Într-adevăr, scriitorilor despre care a vorbit mai înainte Antonius nu le-a lipsit cunoaşterea tehnicii artei de a vorbi, ci talentul. Căci trebuie să existe mişcări repezi ale sufletului şi ale firii oratorului, ascuţite la gîndire şi bogate în explicaţii şi în podoabe ale vorbirii, dar şi o memorie puternică şi îndelung păstrătoare. Dacă cineva consideră că toate aceste calităţi se pot dobîndi prin învăţarea meşteşugului este un lucru fals; căci ar fi minunat dacă aceste însuşiri s-ar aprinde prin învăţătură, dar nu pot fi sădite în om şi dăruite de învăţătură, căci toate sînt darurile naturii care se nasc odată cu omul, anume o limbă sprintenă, o voce răsunătare, plămîni puternici şi întreaga conformaţie a feţei şi a corpului." (p. 12)
De aceea, ar fi un semn de naivitate dacă i-am bănui pe retori de o deosebită profunzime spirituală. Firile adînci sînt de obicei încuiate, şterse şi inexpresive sub unghi histrionic, ducînd lipsă de acea vîna extrovertită fără de care retorica se preschimbă într-o anostă trăncăneală.
Şi atunci, întorcîndu-ne de la Cicero către lumea contemporană, merită să ne întrebăm de ce oratoria a căzut în desuetudine, îngroşînd rîndurile artelor despre care ne-am obişnuit să vorbim cu acea politeţe stinsă ce se cuvine de obicei disciplinelor răposate. De ce pînă şi oamenii cu înclinaţie oratorică simt că înzestrarea lor nu mai are astăzi nici o trecere? Sînt cel puţin patru cauze care fac ca oratoria să fie privită ca o anacronică îndeletnicire. Prima ţine de spiritul epocii în care respirăm, un spirit pătruns de o vădită accelerare a ritmului vieţii, dar o accelerare care nu este defel prielnică largilor desfăşurări orale. Pur şi simplu repeziciunea nu face casă bună cu peroraţia. Gîndurile iuţi nu pot fi stufoase la rostire. Cum s-ar spune, sîntem laconici nu fiindcă am preţui expresia lapidară, ci fiindcă sîntem siliţi de iureşul colectiv. Cînd trăieşti în galop nu-ţi mai arde de fastuoase împletiri de ghirlande lexicale. Preferi scurtimile argotice şi şabloanele subînţelese, adică exact elementele care nu cer un dram de oratorie.
A doua cauză vine în prelungirea celei dintîi. E vorba de mutaţia mentală pe care reţeaua imaginilor televizate a provocat-o: cuvîntul a fost detronat de efectul vizual şi de iuţeala asocierii de imagini izbitoare, semn că în creierul nostru elementul iconic are un efect mai puternic decît cel lexical. Tocmai de aceea, un om care vine la televiziune ca să vorbească plictiseşte. Dacă ar trăi astăzi, Cicero ar avea o audienţă bătînd spre zero şi ar fi silit să renunţe la pîinea oratorică. În replică, ar scrie o carte intitulată Prohodul oratoriei şi s-ar grăbi să-şi găsească o ocupaţie mai potrivită înzestrării sale.
A treia cauză are croială psihologică: siliţi să trăiască într-un necurmat climat de agresiune mediatică, oamenii şi-au pierdut atît de mult naivitatea încît nu mai dau doi bani pe vorbe. Pur şi simplu nu mai cred în cuvinte, în virtutea de a aduce în faţa minţii nişte nuanţe pe care nici o altă unealtă, în afara cuvintelor, nu le poate naşte. La mijloc e amestecul de cinism şi vigilenţă pe care oricine îl capătă din momentul în care realizează că e prins într-o carcasă mediatică ce ajunge să ţină loc de realitate. Pe scurt, ne-am deprins să privim cuvintele ca pe o mască al cărei rost e disimularea narcisică. Vorbele mint, iar cei care le vîntură seamănă suspiciune. De aceea, decît un ipocrit cu pretenţii de orator mai bine un alexic care tace şi face.
A patra cauză priveşte efectul de sterilizare a limbii sub presiunea ideologiei dominante: pe de o parte, limba este chiuretată de conotaţii ce sînt considerate inavuabile sub raportul standardelor în vogă, pe de altă parte, în locul lor sînt introduse clişeele inerte ale limbajului oficial: stinghii date la rindea pe care mintea lunecă fără pericolul de a se împiedica în ele. Rezultatul este aplatizarea filonului afectiv al limbii, cu toate consecinţele pe care le resimţim astăzi: scleroza flexionară, sărăcirea lexicală şi treptata mumificare a limbii. Într-un asemenea mediu verbal, chiar să vrei să fii orator, nu mai ai cu ce: ca o piele care a fost tăbăcită pînă la tocirea oricărei asperităţi, limba şi-a atrofiat virtuţile expresive şi a devenit stearpă. O folosim ca pe o apă de gură care trebuie să aibă efect aseptic, chiar dacă nu ne hrăneşte deloc. Şi, riscînd invocarea unei teme într-atît de clasice că a devenit banală, limba rămîne totuşi hrana privilegiată a sufletului. Fără cultivarea ei, firea omenească îşi pierde hramul cultural.
Trăgînd linie şi făcînd bilanţul, despre oratorie nu se poate vorbi decît la trecut, ceea ce nu ar fi atît de îngrijotător dacă, în subsidiar, fenomenele care au dus la eliminarea retoricii nu ar provoca totodată sleirea limbii şi destrămarea sufletului. Or astăzi asistăm la o abrutizare colectivă ale cărei cauze sînt cele pomenite mai sus. Peste tot vedem minţi debile pătrunse de o psihologie rudimentară, a cărei expresie facială seamănă cu fizionomia senină a fiinţelor bătute în cap. Procesul pare cu neputinţă de întors din cale, de aceea lamentaţiile nu-şi au locul. În cursul selecţiei naturale, răul s-a dovedit mereu mai viguros decît binele, iar rafinamentul cerut de cultivarea limbii se pare că a devenit o piedică în evoluţia speciei. Dar cum nu există o singură specie omenească, speciile inferioare le înlocuiesc pe cele superioare graţie unei vitalităţi mai pliate pe exigenţele supravieţuirii. Rezultatul e cel pe care îl vedem azi: încheierea unui ciclu în evoluţia omenirii. Cicero merită să fie invidiat. A prins începutul unui ciclu, nu sfîrşitul lui.
