Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sfârşitul lumii de Marina Constantinescu

Dorian, cu George Albert Costea, regia: Oana Răsuceanu, video: Iulia Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan, Adrian Câmpeanu, muzica: Mihai Dobre, decor: Dan Andrei Ionescu, producător: Ana Agopian

Un subiect serios. O obsesie? Un motiv imens de speculaţii, analize, predicţii, ceva ce pare să se întîmple cîndva extrem de îndepărtat sau chiar mîine. Sfîrşitul lumii mele nu are legătură directă cu sfîrşitul pămîntului. Cui îi pasă? De cîteva ori am înaintat prin pustiul din mine şi m-am întrebat cine sînt şi unde. Tărîmul de dincolo de mine este tot în mine... Şi carnea n-a lăsat osul mai liber şi mai uşor. Şi sufletul mai are loc de răni.

Şi ochii mai nasc lacrimi. Lumea din fiecare se poate surpa în mii de locuri de pe acest pămînt, în fiecare secundă. Din mii de motive. Nu bagă de seamă mai nimeni. Nu se surpă munţi, nu cad stele, nu năvălesc ape. Chiar dacă tu însuţi te simţi axa tuturor cataclismelor. Paratrăsnetul fulgerelor mondiale. Punctul final al omenirii. Nu. Asta nu este o ştire şi, deci, nu se anunţă la televizor. Dar... dacă se întîmplă să ai aparatul necurat în casă şi să-l deschizi, poţi să afli, ca un oarecare Dorian, că sfîrşitul lumii va sosi exact în 24 de ore! Pe orice canal de ştiri şi în orice limbă. Nu este rost să scapi... M-am gîndit că Dorian ar fi putut, totuşi, să se strecoare printre ştirile catastrofice dacă s-ar fi mulţumit să aibă în propria locuinţă doar afişul unui mare violonist. Chiar şi ceasul electronic. Ceasul poate să măsoare orice altfel de interval, nu doar cele 24 de ore pînă la dispariţia globului. Dorian, însă, ca mai tot omul, îşi alină singurătatea cu plasma.

Poate că nu neapărat acest joc cu „ce-ar fi dacă ar fi” este punctul forte al spectacolului Dorian. Poate este, mai degrabă, un pretext pentru o poveste despre singurătate şi rutină, despre suma de gesturi şi de obiecte care ne construieşte zilnic şabloanele şi abandonul, drumurile fără imaginaţie, clişeele unei existenţe anoste, lineare, desfăşurată între casă şi slujbă. Robotizare. E plin de roboţi astăzi peste tot. Ne însingurăm, casa se transformă în spaţiu gol, minimalist, steril. Ca în Dorian. Trăim fără cuvinte. Deşi vorbim, vorbim, vorbim. De ce este „Dorian” un spectacol cool? Pentru că fiecare element din construcţia lui este elaborat şi deloc forţat, trucat, exagerat. Pentru că munca şi cantitatea de efort s-au topit în calitate. Pentru că este un spectacol serios şi asumat pînă la capăt, urmărit în detalii, în compoziţia deloc simplă a unei producţii non verbale, de dans-teatru, în care videomapping-ul este făcut de-adevăratelea, profi, ca la carte, pentru că proiecţiile video sînt din aceeaşi ţesătură, structurează sofisticat stări, spaţii, emoţii şi nu sînt în sine ca în prea multe producţii româneşti, pentru că muzica originală susţine tot ce se întîmplă aproape o oră pe scenă, modern, suplu, dramatic. Penru că are aer rafinat, occidiental. Pentru că este ca o compoziţie de jazz în care fiecare este protagonist şi dezvoltă un motiv.Pentru că Oana Răsuceanu a ales pentru spectacolul ei un actor aş spune unic în peisajul nostru teatral: George Albert Costea. Un actor tînăr, puternic, care mi-a atras atenţia de cînd era student, de la examene şi, puţin mai tîrziu, cu fiecare rol făcut. George Albert Costea joacă la Teatrul Naţional din Craiova, cam imediat după ce a absolvit UNATC-ul. Dar şi pe alte scene din Bucureşti, de stat sau independente. Rosteşte perfect orice text, cîntă, dansează, se caută mereu cu o nelinişte de preţuit astăzi, este sever cu sine, dă audiţii, se mişcă, nu are inerţie şi suficienţă, nu rămîne mulţumit că are statut de angajat. Îl urmăresc mereu cu bucurie şi mă surprinde de fiecare dată, iar prezenţa lui în orice distribuţie, în orice rol, aduce ceva special, proaspăt, profund, viu, non-conformist. Îţi cheamă privirea. Nu alege calea uşoară. Şi asta l-a salvat. Deşi, ca şi în Dorian, îţi dă senzaţia că orice rol îi vine mănuşă. Am avut şansa să fiu foarte aproape de cîţiva actori din generaţia tînără. Am produs pentru ei, ca director al Festivalului Naţional de Teatru, un musical: West side story. Un fenomen. În primul rînd, pentru că un festival din România a devenit, astfel, şi producător. Aşa cum demult o fac marile festivaluri: cel de la Avignon, de la Edinburgh, Wienerfestwochen, Festivalul „Cehov” de la Moscova. Pe urmă, pentru că am reuşit să creez Manifestul unei Generaţii. Cu suportul şi dedicaţia lui Răzvan Mazilu. Nu m-a mirat că s-a scris puţin şi cam fără pricepere despre West side story. Că nu a fost nominalizat la nici un capitol pentru Premiile UNITER, ca şi cînd nu a existat în anul teatral 2014. Că tronează enorm ipocrizia în prea multe discursuri atunci cînd vine vorba despre tinerii artişti. Că nu s-a analizat serios performanţa actorilor care au descoperit în nici două luni că au un corp binecuvîntat şi voci pe care le pot cultiva şi controla, că pot munci zile şi nopţi la rînd, împreună, cot la cot, că pot cînta şi dansa live, fără să studieze asta în şcoală, pe muzica extrem de grea a lui Bernstein. Că se poate suda o trupă din actori tineri din toată ţara. Că pot afla cum arată Orchestra de Tineret şi tinerii muzicieni, de vîrsta lor, despre care deja se vorbeşte în lume. Că ştiu să spună, la urma urmelor, ce este performanţa şi actorul-total, dar şi forţa unui dirijor cu anvergură şi cotă deja, cum este Gabriel Bebeşelea, la fel de tînăr ca şi ei. Din prea multe orgolii sterile cad victime artiştii. Chiar dacă nu avem specialişti „totali”, avem spectatori pregătiţi pentru astfel de producţii complicate şi complexe. Spectatori care circulă, văd, sînt informaţi şi care ştiu exact la ce vin. Ar trebui să mă gîndesc unde NU sînt şcoli de teatru în România. De stat şi private. Ministerul Educaţiei habar n-are cum e cu piaţa, cu absorbţia, cu reglajul acesta fin, cu nevoia, cu legile tîmpite care dau apă la moară multor directori de teatru ca să nu facă angajări. În fiecare an termină doar secţia de actorie zeci şi zeci de tineri. Ce fac, ce se întîmplă cu ei, cine îi pregăteşte, pentru ce, e foarte greu de spus. Dincolo de aberaţie este iresponsabilitate. De toate părţile. O producţie ca West side story a scos în faţă cîteva nume de actori, mă bucur să îi văd jucînd tot mai mult, nu întotdeauna şi mai bine. Dar sînt vii. Implicaţi. Nu se mulţumesc cu puţin. Sînt preocupaţi. Şi, mai ales, muncesc. George Albert Costea este unul dintre ei. Iar Dorian este un fenomen şi datorită lui. Există în acest proiect independent produs de Asociaţia Culturală „Control N”, şi găzduit pentru cîteva seri de UnTeatru, o chimie extraordinară şi un tip de seriozitate într-o echipă tot de tineri. De artişti cu experienţă, cu o dinamică excepţională, care fac teatru, coregrafie, care fac filme de scurt sau de lung metraj, artă vizuală, regie, scriu scenarii, îşi produc tot felul de lucruri, ştiu să facă video mapping: Oana Răsuceanu, Iulia Rugină, Dan Andrei Ionescu, Mizdan, Andrei Câmpeanu, Mihai Dobre, Ana Agopian. Nu ştiu să spun unde şi dacă se mai joacă producţia lor. Sper că un director inteligent va pune mîna pe Dorian în scurt timp. Cu condiţia, desigur, să afle că există pînă la apocalipsă.

Dorian este structurat şi construit ca orice spectacol serios din lumea asta. În care nu a venit încă sfîrşitul lumii. Şi atunci, un actor-dansator iese din carapace. George Albert Costea, provocat de coregrafia Oanei Răsuceanu, de universul personajului său Dorian, de discursul muzicii lui Mihai Dobre ne conduce cu expresivitatea corpului său în ce este adînc ascuns şi de ne-rostit, în intimitatea captivă a unui tînăr însingurat, îmbolnăvit de durere şi de ne-cuvinte. De lipsa lui Celălalt. Plouă infernal acolo, dincolo de uşi şi de ferestre. Universul îşi iese din matcă în imagini fel de fel, în proiecţii supradimensionate, în secvenţe tari, puternice, de film, minuţios compuse de Iulia Rugină, de directorul de imagine Adrian Câmpeanu, de arhitectul Dan Andrei Ionescu. El şi Ea. Şi un alt el. Cupluri fracturate. Aici, şi dincolo. În realitate şi în chinul din vis. Pe scenă şi în proiecţii. În limbaje fel de fel, stratificate ca într-un palimpsest. Pe pămînt şi în apa ploii, în noaptea coşmarului. Tensiunea este în corp, în mişcări frînte, în desenul mîinii, în liniile curbe descrise de trup pe un scaun, pe o masă. Extraordinară scena aceasta, în care fiecare minut este dozat, în care inventivitatea mişcării coregrafice este dublată de forţa actoruluidansator... Un fel de Chaplin neputincios, nătîng vrea să o transforme în duh, în fum pe fata din vis. Din minte. Din fuga de cuvinte. Pereţii camerei devin ecrane pentru un dialog virtual. Amînat. Iar şi iar. Şi totuşi, El şi Ea. „Totul a luat-o razna”, „hai să vorbim”, „hai să mă asculţi”, „vreau să ştii”, „sînt aici”, „să mă ierţi”.

Se mai poate. Totul şi orice. Sfîrşitul lumii se amînă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara