Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sfârşit de toamnă cu delfini de Petre Tănăsoaica

Probabil că textul pe care-l aveţi acum în faţă şi pe care vă pregătiţi să îl citiţi (sau nu-l veţi citi niciodată!), este textul pe care l-am scris cel mai greu din tot ce am scris până acum. Am să mă şi explic, dar nu pot să nu disec puţin starea de inconfort subit în care am intrat când mi-am propus să scriu despre expoziţia Bienalei Internaţionale de Print de la Mogoşoaia, pe care am văzut-o exact în ziua în care se făcea vernisarea ei, ba, am avut chiar ghinionul să ajung pe finalul unui spici, de care n-am putut să mă bucur, pierzând astfel şi bruma de informaţii de care aş fi avut nevoie ca să mă pot cât de cât plia pe eveniment.

Apoi, acest inconfort mi s-a instalat ca stare odată ce am sesizat că între emfaticul Bucharest International Print Biennale 2016 şi realitatea din cele câteva încăperi ale Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia, calificativul de anvergură este doar în imaginaţia organizatorilor. Am încercat o pre-documentare la ce s-a întâmplat acolo şi am descoperit că, în urmă cu o ediţie sau două, această bienală a fost acoperită de mai multe evenimente, prin mai multe galerii bucureştene... aceasta, din anul în care încă ne mai aflăm, n-a lăsat informaţii, în afară unui afiş şi a unui set de fotografii din ziua vernisajului, nici măcar despre ce văd pe simezele de la Mogoşoaia, pe un site din ... lumea virtuală. Evident, cum se întâmplă absolut la toate evenimentele de genul acesta de la noi, catalogul expoziţiei va apărea după închiderea ei, în decembrie, aşa cum am putut să aflu de la faţa locului... Bănuiesc că vor fi doar câteva exemplare, iar acestea vor fi puse la arhiva instituţiilor care au finanţat întreaga poveste, ca acte justificative, argumente palpabile că nu au fost aruncaţi banii pe fereastra şi că această Bienală a şi avut loc!

Recitesc ce am scris până aici şi am tentaţia să şterg, aşa cum am şters de câteva ori toate încercările de intrare în spinosul subiect pe care îl am sub nas şi pe care îl trăiesc, ca pe o repetiţie subînţeleasă, cu o frustrare incredibilă, pentru că mediocritatea în care se scaldă instituţiile culturale vine mai ales din sărăcie şi de mai puţine ori din nepriceperea celor care le administrează. Dovadă, la această afirmaţie, este chiar această Bienală Internaţională a Printului, care este o idee generoasă de-a binelea şi înlăuntrul căreia s-ar putea construi evenimente remarcabile, exact pe anvergura sugerată de genericul său: ar înghiţi ceva bani la început, până ar deveni un loc căutat, dar în perspectivă ar aduce câştig, aşa cum aduc toate instituţiile de gen din lume, căpătând în cele din urmă anvergura dorită, odată cu ieşirea din confidenţialitatea locului secret, unde s-a adăpostit, obosită, înainte de vreme... Ciudat lucru, mi-am zis, cumva ideea că tehnici atât de vechi ale artei gravorilor s-au prelungit până în zilele noastre rimează, totuşi, cu locul unde au fost aduse cele câteva zeci de printuri ale unor artişti, din Europa mai ales, în saloanele de jos ale Palatului Brâncovenesc şi, împins de la spate de frustrările amintite mai înainte, am avut revelaţia că aş putea forţa puţin lucrurile şi mi-aş dărui plăcerea de a glosa pe marginea unora dintre ele.

Mi-am adus aminte apoi de un capitol dintr-o carte celebră, a lui Salvatore Settis, Furtuna interpretată, unde nu lucrarea lui Giorgione în sine ar fi subiectul care face fondul problemei, cât mai ales o anume introducere în atmosfera Renaşterii, când artiştii – în acest caz Giorgione, puneau în scenă – a se citi în rama tabloului – obiectivări, secvenţe mitologice ce se vărsau cu graţie în altele, trecând pragul parabolelor creştine, multiplicând până la epuizare toate variantele plauzibile de interpretare pe orizontul lecturilor din textele Antichităţii. Atunci era posibil acest lucru. Aşadar, un tablou, aşezat în cabinetul unuia dintre moştenitorii bogatei familii Vendramin, strângea în jurul său toată floarea veselei Veneţii ca să primească interpretarea potrivită. Nu exista nici un catalog, artistul nu îşi tipărea istoria Celor trei filozofi, audienţa trebuia să se descurce pe cont propriu ca să găsească firul naraţiunii îngheţate în expresiva (şi nemuritoarea, era gata să scriu) secvenţă a tabloului de unde puteau ieşi cei Trei crai de la Răsărit, care au vestit naşterea Mântuitorului sau Platon cu ucenicii săi... Ce mă poate pe mine opri să interpretez după pofta inimii prezenţa celor doi sau trei peşti din printurile venite din Italia şi postate în deschiderea expoziţiei de la Mogoaşoaia? Dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant fixează toate ipostazele în care înoată de-a lungul istoriei artei peştele, ajungând, iată, astăzi în Palatul lui Brâncoveanu... Îndrăznesc să mi-l aduc aminte din frescele bisericii primare şi precreştine de la San Clemente, când mi-a umezit ochii cu lunecarea sa prin vidul istoriei de o puritate ce spală toate păcatele lumii, apoi traversând iazurile unor incertitudini din altarele bisericilor săpate în stâncile munţilor ce domină mult prea catolicul ţinut al Umbriei. Peştele ăsta nu era de mâncare, trece mai târziu în stemele unor case regale. De aici încolo se construiesc misterioase şi blasfemice istorii cu moştenitori ai Mântuitorului..., iar când se opreşte pe tipsia banchetului de la cumpăna anilor vine din altă religie, cu altă istorie, căreia creştinii Europei nu i se opun, deşi nu încetează să-i spună că este barbară, dar ce dulce e carnea şi mai ales promisiunea că vor primi bogăţie...

Numai că peştii din printurile semnate de Miracola Giacomo, sub titlul de avertizare Imigration, depăşesc cadrul simbolismului clasic, nu sunt nici de mâncare şi parcă nici de privit. Sunt agresivi, în cele trei ipostaze, dincoace de plasa de sârmă, prizonieri de moment ai unui ţinut deocamdată îngrădit. M-am dus înapoi la formele de interpretare deja cunoscute ca să găsesc începutul unei alte naraţiuni, acceptabile cumva, fără nici o legătură cu întâmplările neliniştitoare ale istoriei contemporane şi, cu cât mintea mea refuza orice apropiere cu acestea, cu atât mai mult părea să le invoce. De aici fragmentarea simbolica a realităţii mitice surprinde momentul de spaimă şi nu pe cel de suavă salvare a delfinului care se transformă în rechin. Pare că este capătul ultimei încercări, aşa cum, mai încolo, altcineva multiplică în acelaşi plan, ca într-un exerciţiu de atelier, prin succedanee ritmate, fecioare care-şi pregătesc pruncii să ia cu asalt lumea. Dar lumea se închide, e o cetate cu ferestrele spre interior, aşezate concentric să se supravegheze una pe alta, să nu se scape din ochi. Dar nu mesajul pare să intereseze în această bienală, cât mai ales tehnicile de lucru... În orice caz, chiar dacă nu veţi trăi sentimentul accesării unei întâmplări de grandilocventa exprimată în titlu, sunt locuri care pot provoca plăcerea pură a întâlnirii cu ceea ce credeai că ştii, dar niciodată n-ai crezut că se şi poate spune... E singura propunere de lectură pe care o pot face.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara