Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Sfârşit de carte de Ioan Lăcustă

Greu de numit sentimentele şi trăirea de la capătul cărţii încheiate. Nu am fost atent la ele până deunăzi. Sfârşeam o carte de scris şi respiram parcă uşurat, ca bunicul când, la capăt de toamnă, îşi vedea hambarul plin. Se putea aduna cu ai lui în casă şi se porneau sărbătorile. Cam aşa ceva simţeam şi eu când ştiam că am pus ultimul punct. Ceea ce urma reprezenta cu totul altceva. Era şi descătuşare, parcă, şi sentimentul eliberării şi, mai ales, o difuză grijă, cu spăimoasa întrebare: ,Şi acum?"

Acum o altfel de stare. Am încheiat o carte despre cenzura din anii '30 ai veacului trecut, de la finalul lor. Am alcătuit-o mai mult din curiozitate şi din nedumerirea că, deşi semnalasem cu peste 15 ani în urmă locul unde se aflau păstrate documentele cenzurii din acei ani, nici un tânăr cercetător (cu gândul la un astfel de ipotetic cititor publicasem atunci câteva selecţii) nu a avut curiozitatea (sau îndrăzneala) să continue investigaţia şi să editeze acele extrem de interesante, fascinante chiar, documente.

Am renunţat la o altă carte de proză pe care aş fi putut s-o scriu în timpul cât am alcătuit-o pe aceasta despre cenzură. Am facut-o, mărturisesc, nu din pasiune deosebită pentru subiect, ci din datorie pentru timpul meu. Mi se pare nedrept să las să se piardă în ignoranţă, indiferenţă sau chiar nepăsare vinovată, astfel de documente care, poate, îi vor fi de folos unui altuia care, altfel, nu va şti niciodată de ele, sau nu va avea şansa de a le consulta.

Am descoperit lucrând la astfel de cărţi (am mai scris şi publicat şi altele care, aparent, m-au scos din spaţiul prozei care m-a consacrat) că, de fapt, datoria ta scriitoricească îţi impune şi acest fel de lectură a mărturiilor din trecut, atunci când te întâlneşti cu ele. Nu poţi trece nepăsător pe lângă amintirea celor de demult, peste sufletele şi duhul vieţilor lor, atunci când ele ţi se oferă, dezvăluindu-ţi-se. Bibliotecile, arhivele, felurite colecţii particulare m-au învăţat acest lucru: cei de demult te cer, cu toată aşteptarea lor tăcută, cu toate încercările lor, să-i aduci iarăşi la lumină. Şi cred că este mai mult decât o nedreptate (ca să nu folosesc cuvinte mari) să treci nepăsător pe lângă mărturia lor, să nu o oferi şi altuia, să nu-i readuci în atenţia vremii tale, măcar pentru, şi ea efemeră, sclipirea clipei prezente.

Trăim prea acaparaţi de hăul unui prezent bezmetic. Prea umblăm hămesiţi după gloria ţipătoare a unor cuvinte vane. De dragul lor plătim preţ imposturii, credem saltimbanticilor clipei şi ne dezicem, cu nonşalanţă bolnavă, de trecutul pe care nici nu mai încercăm a-1 înţelege. E boala zilei de azi, de care şi eu, uneori, mă simt atins.

Spre vindecare, caut leacul în cei de demult. A-i cerceta cu ochi senin, cu cuget desprins de orice judecată părtinitoare, a te strădui doar să-i înţelegi şi a-i citi după puterile tale curate mi se pare la fel de meritoriu efort pentru un scriitor ca şi scrierea unei lumi de închipuiri. Poate mai grea încercarea, mai fără surle reuşita, dar izbânda este adevărată. Iţi împlineşti destinul tău scriitoricesc, întregindu-1 cu împlinirea unei datorii.

Am strâns în plicuri fişele. Am adunat în felurite dosare hârtiile cu ciorne, cu diverse însemnări, cu frânturi de gânduri rămase neduse până la capăt. Am trecut şi folderul acestei cărţi în fişierul sortit conservării. Arhiva proiectelor încheiate. Am terminat. Răsuflu iarăşi uşurat. Şi totuşi...

Şi, totuşi, ca niciodată, sentimentul dominant nu este de uşurare. Mai degrabă de părăsire, de despărţire, de îndepărtare. Pentru luni, ani buni, am trăit şi cu lumea acestei cărţi în mine. Am căutat să o întâlnesc în paginile nenumăratelor gazete, în sute şi sute de fotografii, în memorialistica celor de atunci. Până şi pe străzile şi în clădirile bucureştene în care forfotea odinioară, am căutat-o, ca într-o uitare de mine, spre regăsire în timpul umbrelor păstrate încă doar de pietre, de ziduri.

Acum, încheiată cartea, simt cum lumea celor de atunci se trage iar în colbul ei de vreme. Calcinatele gazete de demult îşi reiau aşteptarea. Zumzetul vieţii închise în ele se stinge, încet încet. Luminile se sting, şi ele, rând pe rând, până ce şi ultimul spectator a ieşit din sală. Atunci va năvăli bezna.

încă nu sunt ultimul rămas în sală, ştiu. Dar din ce în ce tot mai puţini sunt cei care intră, chemaţi, fascinaţi de mirajul luminilor din sala în care, iată, cei de demult sunt încă gata să revină în povestea lor de umbre. Aşteaptă doar să fie chemaţi.

...Şi bezna vine, din păcate, nu din stins de lumini. Ci din chiar lumina din afară, care, neagră, nu mai orbeşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara