Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sergiu Ştefanschi la 70 de ani de Mihai Alexandru Canciovici

Pentru iubitorii baletului care frecventau spectacolele Operei din Bucureşti în perioada anilor 1960-1970, Sergiu Ştefanschi rămâne o legendă: un artist cu un trup frumos şi expresiv, elegant şi rafinat, un model al interpretului de dans clasic, pogorât, parcă, din poveste. Rămân memorabile apariţiile sale în prinţul Albert din „Giselle”, Siegfried din „Lacul lebedelor”, Desiré din „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”, Mercuţio din „Romeo şi Julieta” şi multe altele. În 1960 el s-a reîntors de la Şcoala Vaganova unde şi-a făcut studiile cu o bursă a statului român şi-a fost primit imediat la Operă, ca prim solist.

Mihai-Alexandru Canciovici: Cum te-ai format tu la celebra Şcoală Vaganova de dans clasic de la St. Petersburg?

Sergiu Ştefanschi: Am primit o bursă din partea statului român pentru a pleca să studiez în Rusia. Eram câţiva copii printre care: Magdalena Popa, Leni Dacian, Rodica Simion, Luminiţa Dumitrescu, Liliana Diaconescu. Când am ajuns la Petersburg, aveam 12 ani şi jumătate. Am întâlnit acolo pe Gelu Barbu, care era deja în ultimul an de studiu, şi care ne-a primit cu multă căldură şi dragoste, ocupându- se chiar de noi. Am făcut 6 ani de studii cu marele profesor Alexander Puşkin cu care au lucrat şi Gelu Barbu, Rudolf Nureev şi Mişa Barâşnikov.

M.-A. C.: Ai fost coleg cu Rudi Nureev, cum era el pe atunci?

S. Ş.: El a venit acolo la vârsta de 17 ani, era cu trei ani mai mare ca mine. Am locuit în aceeaşi cameră la internat, paturile noastre erau unul lângă altul şi bineînţeles neam împrietenit. Avea un corp superb, ca dansator avea o săritură enormă, era foarte sârguincios, serios, noi doi repetam împreună, dansam amândoi pentru a ne antrena.

M.-A. C.: Dragă Sergiu, tu ai venit acasă în 1960, mi-amintesc cu mare emoţie de prima ta apariţie scenică într-o superbă coregrafie a lui Oleg Danovski pentru „Simfonia fantastică” de Berlioz. Erai împreună cu Magdalena Popa şi în altă distribuţie cu Leni Dacian, interpretând pe cei doi păstori din partea pastorală. Ţi-aminteşti?

S. Ş.: Oleg Danovski ne-a ales pentru puritatea noastră, iar mişcările coregrafice create de maestru simbolizau puritate. Dansam în picioarele goale şi toată scena era de o mare poezie.

M.-A. C.: Ai lucrat apoi cu Vasile Marcu, reîntors de la Moscova, care a adus baletele clasice la Bucureşti. Ce a reprezentat pentru tine „Giselle”?

S. Ş.: Prinţul Albert este rolul vieţii mele care mi-a marcat întreaga carieră, aducându-mi mari succese. L-am dansat atât cu Magdalena Popa, cât şi cu Leni Dacian.

M.-A. C.: Cu care dintre cele două artiste ai avut un feeling mai special?

S. Ş.: Cu Leni Dacian am trăit intens această poveste de dragoste, simţeam parcă la fel. Nu pot spune că Magdalena Popa nu a fost o mare interpretă a rolului, dar Leni Dacian reda scena nebuniei mult mai impresionant. Într-adevăr, cu Leni am făcut un cuplu de neuitat, pentru publicul care ne adora.

M.-A. C.: N-am să te pot uita niciodată, cum apăreai în actul al II-lea cu bascul negru şi pelerina care plutea pe lângă tine, cu buchetul de crini în braţe pe care-l puneai pe mormânt. Erai pur şi simplu sublim. Pentru mine, ai fost un Albert unic.

S. Ş.: Am o amintire foarte tristă, însă, legată de „Giselle”. Aflându- mă în Canada, la National Ballet, dansam într-o seară Albert. A intrat cineva în cabina mea cu o telegramă de la sora mea în care mă anunţa că mama murise. M-am prăbuşit în plâns, dar am dansat „Giselle”, în memoria mamei mele.

M.-A. C.: Cu ce balerine ai mai dansat în România?

S. Ş.: Debutul meu în „Lacul lebedelor” a fost cu Ileana Iliescu, care avea o bună tehnică, era o apariţie şi m-a ajutat enorm, pentru care pot să-i mulţumesc.
Am dansat şi cu Alexa Mezincescu, o balerină lirică sensibilă, dar o amintire specială i-o port lui Irinel Liciu, o mare artistă cu care am fost bun prieten, ca şi cu Valentina Massini. Cu Irinel am dansat ultimele sale spectacole de retragere, în 1968, când Vasile Marcu a vrut să-i ofere o partitură specială pe muzica lui Tiberiu Olah – „Coloana infinitului” şi „Poarta sărutului”. Eram în alb amândoi; noi, de fapt, ne-am creat singuri coregrafia, Marcu a fost de acord cu ideile noastre. Se realizase o magie între noi doi. A fost superb...

M.-A. C.: Crezi că artiştii pot fi comparaţi?

S. Ş.: Noi, artiştii, fiecare dintre noi, suntem unici, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, deci este greu să fim comparaţi.

M.-A. C.: Sergiu, povesteşte-mi, te rog, cum ai plecat din ţară.

S. Ş.: Eu am plecat din ţară în 1971. Aflându-mă într-un turneu la Paris, o doamnă în vârstă, fondatoarea baletului din Toronto, avea nevoie de un prim-balerin şi mi-a oferit un contract pentru un an. Am venit acasă şi m-am dus la Octav Enigărescu, directorul de atunci al Operei. I-am spus de contract şi n-am să pot uita, s-a sculat în picioare, mi-a deschis uşa, n-a spus nimic, şi m-a lăsat să plec. A fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să plec.

M.-A. C.: Ce turnee ai făcut în lume cu National Ballet din Canada?

S. Ş.: Am plecat trei luni în Europa, am dansat la Londra Siegfried, Albert şi James din „La Sylphide”.
La Teatrul Fenice din Veneţia, unde interpretam pe Daphnis în coregrafia lui Serge Lifar, am cunoscut-o pe coregrafa Bronislawa Nijinska, soţia lui Nijinski, care m-a adoptat ca pe fiul ei.

M.-A. C.: Povesteşte-mi despre turneul de la New York organizat de Nureev.

S. Ş.: Impresarul nostru Yurok ne-a aranjat acest turneu, dar Nureev era capul de afiş şi el era aşteptat acolo. Am dansat Siegfried în paralel cu el. Primeam flori chiar de la admiratorii lui Rudi care mă rugau să nu-l urăsc. Toate acestea mă amuzau. Rudi mi-a cedat partitura sa din „Chopiniana”. A doua zi, după apariţia mea pe scenă, Clyde Burns scria în „New York Times”: „Să nu-l pierdeţi pe Ştefanschi, este tot atât de bun ca şi Nureev”.
Am avut o carieră superbă să fiu alături de aceşti monştri sacri.

M.-A. C.: Ce-ai făcut după ce ţi-ai încheiat cariera de dansator?

S. Ş.: Ultimul rol a fost Don Juan într-o splendidă coregrafie a lui John Neumayer.
Am continuat ca profesor la Şcoala baletului canadian, o carieră care-mi place foarte mult. Eu pregătesc copii între 14-18 ani.

M.-A. C.: Ca membru în jurii ce părere ai despre evoluţia dansului mondial?

S. Ş.: Am fost mereu chemat la Lausanne unde pregătesc băieţii şi sunt în juriu. Concursul aduce tineri cu deschideri excelente, cu tehnică performantă, dar partea de sus este complet uitată, nu trăiesc emoţia dansului, nu sunt interpreţi. Eu am primit de la Vaganova o diplomă pe care scrie: artist balerin, ceea ce obligă să fii artist, interpret.

M.-A. C.: Ce părere ai despre repertoriul actual al Baletului Operei Române?

S. Ş.: De câte ori am venit din 2002, când am fost medaliat, nu mai văd balete din repertoriul clasic la operă.
„Lacul lebedelor”, superbul spectacol al lui Oleg Danovski, a fost băgat la ladă din cauza pretenţiilor de drepturi de autor ale familiei. Regret că doamna Danovski nu cedează acest spectacol de referinţă în lume, patrimoniului naţional. În acest fel, amintirea maestrului se va pierde, din păcate. Cu toate acestea, „Mandarinul miraculos” s-a dansat la Sibiu, fiind corepetat de fiul coregrafului.
O companie care se respectă şi doreşte să fie de prim-rang trebuie să conţină în repertoriu, în primul rând, baletele clasice, apoi pe cele moderne.

M.-A. C.: Ce doreşti tu Baletului Operei Naţionale?

S. Ş.: Aş dori din suflet ca baletul din Bucureşti să meargă înainte, să nu uite tradiţia şi să devină una din primele companii, aşa cum a fost pe vremea mea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara