Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sergiu Ştefanschi – prinţ prin excelenţă de Liana Tugearu

Titlul de mai sus nu-mi aparţine ca idee, ci e concluzia care însumează părerile majorităţii celor care vorbesc despre prim balerinul şi pedagogul de talie internaţională Sergiu Ştefanschi, la sfârşitul carţii scrise despre el de Mihai- Alexandru Canciovici, recent apărută la Editura SemnE, carte intitulată SERGIU ŞTEFANSCHI. Un artist, un destin, o stea.

De fapt este o carte scrisă la două mâini, căci artistul însuşi povesteşte, iar Mihai Canciovici înregistrează şi redă cele povestite, adesea însoţite de comentarii sau de propriile sale amintiri de mare iubitor şi cunoscător de muzică şi de balet. Eroul cărţii a navigat în mai multe lumi lingvistice, mai întâi în limba română a copilăriei, regăsită mai târziu când a devenit prim solist la Opera Română Bucureşti, între 1960 – 1971, apoi în cea rusă la studiile făcute la Academia de Dans Vaganova din Sankt Petersburg (pe atunci, în 1954, Leningrad), refolosită adesea la întâlnirea pe toate meridianele lumii cu mari artişti plecaţi tot din cultura rusă şi, în fine, în cea engleză, folosită începând din 1971 când era prim balerin la Compania Baletului Naţional Canadian şi călătorea adesea în Statele Unite şi în Europa. Franceza şi italiana nu au lipsit nici ele din limbajul artistului cu dese turnee în Franţa şi Italia. Această balansare în mai multe universuri lingvistice, face probabil ca povestirea de acum în limba română să fie pe alocuri cu asperităţi şi treceri abrupte, iar abundenţa de explicaţii tehnice într-un limbaj de specialitate al dansului clasic să fie greu digerabilă de neprofesionişti.

Pentru iubitorii baletului, periplul lui Sergiu Ştefanschi pe toate meridianale şi paralele planetei şi întâlnirile sale şi colaborările cu mari personalităţi ale scenei internaţionale echivalează însă cu o istorie a artei coregrafice din a doua jumătate a secolului XX. Aş umple două pagini cu toate aceste nume de prim rang ale dansului, din care nu lipsesc, fapt important, nici cele ale baletului românesc, de aceea mă voi mărgini la cele mai încărcate cu semnificaţie pentru cariera sa, cât şi la cele care au o rezonanţă aparte pentru mine, pentru că am avut şansa să le văd pe viu, nu pe peliculă. Un prim nume de referinţă este cel al lui Rudolf Nureev, ajuns abia la 17 ani elev la Academia de Dans Vaganova, după ce fusese într-o formaţie de dansuri populare, şi, din acel moment, devenit coleg cu Sergiu, împreună antrenându-se suplimentar pe culoarele şcolii. Nici unul dintre ei nu avea cum să ştie că, peste ani, vor interpreta aceleaşi roluri la Baletul Naţional Canadian, aflat în turneu la New York, Nureev, devenit stea internaţională, în prima distribuţie, Sergiu Ştefanschi în cealaltă distribuţie. Carierele lor s-au intersectat în mai multe momente şi Sergiu are capacitatea de a evidenţia atât calităţile excepţionale ale dansatorului Nureev, cât şi capriciile vedetei. Întâlnirea cu Serge Lifar, cu care bineînţeles vorbeşte tot ruseşte, a fost şi ea de bun augur pentru cariera sa internaţională. La Teatrul Fenice din Veneţia dansează cu Tessa Beaumond, în coregrafia lui Serge Lifar şi în decorurile lui Chagall, în Daphnis şi Chloé şi, în paralel, lucrează cu Bronislawa, sora lui Nijinski, în Le noces de Stravinski – toate aceste personaje fiind pentru noi nume de legendă. O altă personalitate uriaşă, o dansatoare la al cărui zbor fixat într-o fotografie mă uit uneori în biroul meu, Natalia Makarova, absolventa aceleiaşi Academii de Dans Vaganova, îl va lua pe Sergiu Ştefanski asistent, împreună montând baletul Pacquita, la American Ballet Theater din New York, la Baletul Naţional din Toronto, Canada, la Universal Ballet din Seul, Coreea de Sud şi, în fine, la Compania de Balet din San Francisco. Şi cum mai lipsea un nume celebru din suita dansatorilor ruşi de prim rang, traiectoria lui Sergiu Ştefanski se intersectează şi cu cea a lui Mihail Barâşnikov, într-un moment cheie când acesta hotărăşte brusc să rămână în Occident şi, din casa unor avocaţi prieteni, îl roagă să îi împrumute o pereche de pantofi de balet şi un tricou. Mai târziu, Sergiu îl va învăţa rolul lui James din La Sylphide , fiecare dintre ei dansând câte două spectacole în turneul care a urmat cu Compania Baletului Canadian. De multe ori, unele detalii fac farmecul povestirii.

Perioada petrecută la Opera Naţională Bucureşti nu s-a estompat deloc din mintea şi sufletul lui Sergiu Ştefanski şi numele coregrafilor şi cu precădere al lui Oleg Danovski, cât şi al tuturor colegilor şi colegelor de scenă sunt evocate cu multă căldură. Poate mai apăsat numele lui Gelu Barbu, care le-a fost ca un frate mai mare la sosirea tinerilor bursieri la Leningrad, sau al partenerei cu care se pare că s-a înţeles cel mai bine în dans, Leni Dacian. Dar uneia singure i-a închinat un întreg capitol, chiar dacă a dansat cu ea o singură dată, lui Irinel Liciu. „Experienţa mea de scenă cu Irina a fost definitorie pentru întreaga mea carieră viitoare”, declară Sergiu Ştefanschi şi povesteşte un lucru pe care numai el îl mai poate povesti astăzi, când ceilalţi participanţi la eveniment au plecat în altă lume, şi anume cum Irinel, secondată de el, a creat coregrafia pentru spectacolul Poarta sărutului şi Coloana infinită, inspirat de opera brâncuşiană, pe muzica lui Tiberiu Olah, regizorulcoregraf Vasile Marcu dându-le toată libertatea de a gândi ei mişcarea. Modul cum Irinel se dăruia în dans, a avut un efect ca de vrajă asupra lui, mai adaugă Sergiu Ştefanschi, nerepetabil cu alte partenere, oricât de celebre. Şi mai este evocat şi momentul controversat de la vizionarea viitorului spectacol al lui Oleg Danovski, cu Mandarinul miraculos, de Béla Bartók, după care Irinel a părăsit pentru totdeauna scena. Ca martor al acelui moment, depun şi eu mărturie. Printr-o fericită întâmplare m-am aflat şi eu în sală la acea vizionare şi am fost de-a dreptul fermecată de dansul lui Irinel, de plastica corpului ei care emana o senzualitate plină de poezie, spontană, firească, lipsită de orice urmă de vulgaritate. Şi totuşi, cerberii cenzurii, veniţi din partea Ministerului Inculturii şi Educaţiei Socialiste, cum îi spuneam noi, trebuiau să-şi dea importanţă şi i-au cerut lui Oleg Danovski să schimbe coregrafia într-un moment cheie al spectacolului. Într-un interviu mai vechi, care apărea în cartea lui Marian Constantinescu, închinată lui Oleg Danovski, Dirijorul de lebede, coregraful spune doar pe jumătate cum a fost, pentru că volumul apărea în 1989 . Eu pot spune astăzi adevărul întreg. Cenzura s-a amestecat chiar în compoziţia coregrafică şi, pentru ca premiera să mai poată avea loc, coregraful a acceptat modificările cerute, dar interpreta nu le-a acceptat şi s-a retras. Aşa cum spune şi Sergiu Ştefanschi aceasta a fost forma ei de protest demn, de neacceptare a compromisului – după care rolul a fost preluat de Magdalena Popa în noua formă, la premiera care a urmat.

Din toate istoriile povestite se conturează implicit nu numai cariera naţională şi internaţională a prim balerinului Sergiu Ştefanschi, cu o tehnică impecabilă, vrednică de celebritatea academiei de dans pe care o urmase, urmată de cea de profesor internaţional de acelaşi calibru, dar şi profilul cald, hipersensibil al interpretului, pentru care personajul interpretat trebuia să iasă la suprafaţă din străfundurile propriei sale fiinţe. Tot atât de cald, recunoscător şi hipersensibil se dovedeşte cu toţi cei din jurul său, familie, colegi, prieteni şi protectori, şi totodată dureros de sincer şi cu el însuşi, neocolind nici abisurile pe care le-a traversat. În acest sens, el a fost un prinţ, un aristocrat, nu numai ca infăţişare şi interpretare emblematică a prinţului din Giselle sau al celui din Lacul lebedelor, ci o persoană de o certă şi autentică nobleţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara