Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sentimentul că nu faci nici cît o ceapă degerată de Simona Sora

După atentatele de la Paris din ianuarie, un politician, urmat rapid de cîţiva jurnalişti au sărit ca arşi cînd Mihai Răzvan Ungureanu a vorbit despre alegerea fatală „între libertăţi/drepturi cetăţeneşti şi nevoia de siguranţă“.
MRU a fost interpelat, numit „interfaţa serviciilor” şi pus la zid – la zidul iluzoriu al „drepturilor civile şi constituţionale”, zid din ce în ce mai şubred în noua noastră lume descentrată şi anomică. Fatalitatea pe care o evoca însă Mihai Răzvan Ungureanu are o lungă istorie (să ne gîndim doar la legea „Sécurité et Liberté” din Franţa anilor ’80 sau la mult mai recentul şi încă în vigoare „Patriot Act” din SUA), e o chestiune îndelung discutată de filozofi, sociologi, istorici ai ideilor, uneori şi în think tank-uri internaţionale, nu doar în propriile cărţi. Dacă discuţia – deschisă pe un ton inflamat (şi, meteahna noastră, intens personal) – ar fi putut avea loc, poate am fi avut ocazia să înţelegem mai bine pe ce lume trăim şi încotro merge ea. Aşa, dezbaterea a rămas într-un colţ al Internetului, ca încă un atac la persoană, deşi, în spaţiul nostru public, MRU a fost şi a rămas una dintre rarele persoane care ştie bine despre ce vorbeşte.
Unul dintre „înţelepţii tribului” european care a dus chestiunea binomului fatal „libertate individuală – siguranţă” pînă la ultimele lui consecinţe (atît sociologic, cît şi psihologic, dar mai ales etic) este sociologul polonez Zygmunt Bauman care trăieşte în Anglia şi predă la Universitatea din Leeds. Celebru printre umanişti pentru sintagme precum „modernitatea lichidă” sau „sinele corporal”, Bauman e un gînditor care explică în loc să oficieze, un filozof care pune la dispoziţia celorlalţi instrumentul înţelegerii în loc să dea verdicte, un om al experienţei, dar şi al integrării ei cu ajutorul unei priviri etice. Într-o carte recent apărută în Spania, El retorno del péndulo. Sobre psicoanálisis el futuro del mundo liquido (Întoarcerea pendulului. Despre psihanaliză şi viitorul lumii lichide), Bauman discută cu Gustavo Dessal, psihanalist şi scriitor argentinian, iniţiatorul unui dialog clarificator pentru lumea în care trăim, exact despre chestiunea dilemei „libertate – siguranţă”. Îi sînt recunoscătoare Ioanei Zlotescu pentru această descoperire şi, în general, pentru că, de la Madrid, face în continuare legătura între dilemele noastre fatale.
Fără îndoială, tema principală a volumului semnat de Bauman şi Dessal (şi alcătuit din comentariile lui Gustavo Dessal la cîteva articole şi conferinţe ale lui Zygmunt Bauman, urmate de un scurt epistolar ce repune relaţia maestru-discipol pe un fundament etic) e exact dezechilibrul fatal între libertate şi siguranţă. Analizînd lumea în care trăim şi comparînd-o cu cea în care Freud îşi scria Studiile despre societate şi religie (mai ales „Viitorul unei iluzii”), Bauman, cu binecunoscutul său talent literar, e de părere că progresul istoric, progresul libertăţilor de tot felul, nu e decît o poveste populară devenită legendă urbană: „Pe vremea lui Freud, necazul cel mai mare era deficitul de libertate; contemporanii săi erau dispuşi să renunţe la o parte considerabilă de siguranţă în schimbul eliminării restricţiilor impuse libertăţilor. Şi, în cele din urmă, au reuşit. Acum, fără îndoială, apar tot mai multe indicii că din ce în ce mai multă lume ar ceda, de bunăvoie, o parte din propria libertate pentru a se feri de înfiorătorul spectru al nesiguranţei existenţiale... Să fim în prezenţa unei întoarceri a pendulului? Şi dacă e aşa, care ar putea fi consecinţele?”.
Umilirea – ca „sumă a sentimentelor de ignoranţă şi neputinţă” pe care le trăiesc, în diferite împrejurări şi cu diferite intensităţi, cei mai mulţi dintre oamenii zilelor noastre – este o asemenea consecinţă. Faptul că nu putem reacţiona prompt la cele mai multe dintre schimbările din jurul nostru s-ar datora, după Bauman, faptului că acestea ne surprind în derularea lor mai degrabă tehnologică decît omenească. Kundera spunea cam acelaşi lucru în Lentoarea. Ce ne paralizează însă şi ce consolidează această neputinţă umilitoare socialmente? Ignoranţa, crede Zygmunt Bauman, sentimentul că nu poţi ţine pasul cu viteza în care se desfăşoară updatarea lumii noastre – o lume lichidă, versatilă, care nu se mai adaptează ritmurilor biologice, o lume în care imaterialitatea, viteza şi flexibilitatea eului au devenit (fără ca noi s-o ştim prea bine) fundamentale.
Consecinţe destabilizatoare sînt, de asemenea, „eroziunea caracterului”, anxietatea tinerilor (şi a părinţilor lor) în faţa unei decizii de viaţă, acele „identităţi biodegradabile” ale vremii noastre, obsedate de sarcina reinventării permanente. Dialogul etic între psihanalistul-scriitor (născut în 1952, la Buenos Aires) şi sociologul-filozof (născut în 1925, la Poznan) cartografiază o seamă de consecinţe evidente ale acestei noi pierderi a libertăţii personale – pierdere asumată, mai mult, cerută prin mecanisme sociale de încredinţare a puterii, votul periodic fiind doar unul dintre acestea. „A căuta soluţii biografice la probleme sistemice” (cu expresia lui Ulrich Beck) nu e, crede Dessal, altceva decît o manipulare a sistemului neoliberal care a înţeles mult mai bine ca alţi manipulatori ai puterii mecanismele inconştiente ale maselor şi le-a folosit cu măiestrie. Printre ele, supremaţia „principiului plăcerii” în detrimentul „principiului realităţii” (o halucinaţie pleziristă fără sfîrşit, elaborată prin noile medii care comunică, nu informează, care transmit conţinuturi de-a gata, cu scopuri formalizate, „itemizate”, cum se zice), mitul prosperităţii, autoetalarea (mai ales a adolescenţilor) pentru stabilirea propriei valori „pe piaţă”, timpul care nu curge („poantilist”, îl numeşte Gustavo Dessal) – în sumă, un soi de „revocabilitate a principiului realităţii”, care l-ar lăsa pe Freud, după o sută de ani, visător.
Care sînt însă mecanismele inconştiente ale acestei renunţări la libertatea care ne definea în vremuri mai „solide”, libertate despre care tot vorbim şi pe care o pierdem de îndată ce ne încredinţăm (o încredinţare paradoxală, căci e bazată pe troc, nu pe încredere) diferitelor forţe de ordine ce ne protejează de noile ameninţări, precum: terorismul, cea mai sinistră dintre ele, dar şi vulnerabilizarea socială, incertitudinea (acea „groază cosmică” despre care scria Bahtin, transformată în „frica oficială” a zilelor noastre), ieşirea din sistemul „slujbaşilor”, din reţeaua de recunoaştere reciprocă, teroarea momentelor de ignoranţă şi neputinţă în care eşuează, fatalmente, cei care nu au înţeles fluiditatea vremurilor pe care le trăim? Cum zicea Bauman în altă parte: „Ignoranţa vine din faptul că, atunci cînd ne trezim de dimineaţă, nu putem fi siguri că partenerul nu cumva s-a plictisit de noi şi n-o să plece, sau că slujba la care mă pregătesc să merg mai este acolo şi mă aşteaptă, ori că nu s-a mutat, să zicem, în Bangladeş. Că haina pe care o îmbrac mai e la modă şi că iPad-ul meu are toate aplicaţiile pe care ar trebui să le aibă. Dacă adunaţi nesiguranţa, adică ignoranţa, cu neputinţa de a preveni capriciile sorţii, veţi obţine drept rezultat umilirea. Adică sentimentul că nu fac nici cît o ceapă degerată”.
Convins fiind de rădăcinile freudiene ale demersurilor sociologice ale lui Bauman, Gustavo Dessal provoacă – şi în comentarii, dar şi în epistolar – o revizitare extrem de actuală a Studiilor despre societate şi religie freudiene (traduse şi la noi, în 2000, la Editura Trei). Nu trebuie să fii însă psihanalist pentru a recunoaşte marea datorie pe care filozofia subiectivităţii, Şcoala Analelor, istoria privată şi cea a mentalităţilor o au faţă de Freud şi mai ales faţă de anumite idei ale sale, enunţate suficient de abrupt şi de radical ca să mai irite şi astăzi. Nu ştiu prea bine cum stau lucrurile în Spania, va trebui să-l întrebăm pe Gustavo Dessal, dar la noi iritarea în necunoştinţă de cauză, întemeiată mai ales pe surse de mîna a doua, e atitudinea cea mai răspîndită. N-am nici o îndoială că o discuţie deschisă, pornind de la celebrul studiu al lui Freud din 1930, „Disconfort în cultură”, dusă pînă la ultimele ei consecinţe, adică aducînd la lumină mişcările antagonice din binomul „proces cultural – refulare organică”, ne-ar limpezi şi cu privire la uluitoarea desfăşurare de forţe autodistructive din viaţa publică românească. „Tendinţa spre sinucidere” – îi răspunde Dessal lui Bauman, într-o scrisoare – „este mai puternică decît tendinţa criminală, în măsura în care nenumărate crime colective sau individuale sînt forme perverse pe care le poate adopta sinuciderea”. Nazismul, crede Dessal urmînd o pistă din cartea lui Zygmunt Bauman despre Modernitate şi Holocaust, a fost „o formă de anihilare absolută în care, pînă la urmă, nimeni (nici măcar «rasa superioară») nu supravieţuieşte”.
Ce s-a întîmplat însă, în modernitatea noastră lichidă, cu principiul realităţii? – iată principala problemă de care Bauman şi Dessal vor să se apropie pe parcursul acestui dialog inedit, cu mult mai multe implicaţii decît cele pe care le-am schiţat. Cînd anume principiul realităţii a cedat locul principiului plăcerii, amorţirii hedoniste, evacuării (cu orice preţ) a neplăcutului? Şi ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, faptul că, în mod evident, sîntem într-un punct de inflexiune, într-o mişcare de inerţie ce prevesteşte întoarcerea pendului: „Insustenabilitatea sistemului economic mondial şi a sistemului global de exploatare a resurselor planetei descoperite în zilele noastre ar putea duce la considerarea recentelor rătăciri culturale ca fundături în care a fost împinsă partea cea mai privilegiată a omenirii, manipulată din umbră în ultimele două sau trei «decenii furioase»”. Despre asta e vorba, de fapt, în acest dialog-epistolar lucid (care sper că-şi va găsi şi la noi un editor pe măsură): despre cartografierea unui peisaj contemporan halucinant, în care oroarea (război, teroare, manipulare) se repetă. Şi, mai ales, despre dezvăluirea mecanismelor inconştiente ale „supu- şilor” care au permis această restaura- ţie. Despre fatalitate, aşadar, şi despre demonii ei. Dar şi despre o rară luciditate vie, a unuia dintre ultimii înţelepţi ai tribului european.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara