Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Semne pregătitoare pentru o aventură de Ioan Holban

Un eveniment editorial cu totul remarcabil este începerea (re)editării, într-o „serie de autor”, la Editura Cartea Românească, a operei lui Gheorghe Crăciun: „Seria de autor – cum se spune într-o caldă, dar pertinentă prezentare din partea editurilor Polirom şi Cartea Românească – este deschisă de romanul de debut, Acte originale / Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în contralumină) şi de Mecanica fluidului, volum cu o structură compozită, amestec de proză, eseu şi, nu în ultimul rînd, notaţii diaristice. Am dorit ca, prin publicarea simultană a cărţii cu care Gheorghe Crăciun a debutat în 1982, şi a celei cu care ar fi vrut să debuteze, să oferim cititorilor un inedit portret al artistului aflat la început de drum. Încă un semn că literatura generaţiei ‘80 începe să se «clasicizeze», rămînînd, însă, vie în stricta noastră actualitate literară“.
Ca majoritatea prozatorilor generaţiei sale, Gheorghe Crăciun concepe scrisul – în Acte originale. Copii legalizate (1982) şi Compunere cu paralele inegale (1988) – ca pe o aventură existenţială, scrie mai puţin „epic” şi mai mult „analitic”, înainte de a aborda istoria personajelor se îndreaptă spre spaţiul propriei fiinţe, cercetându-se pe sine, pe acela angajat în această aventură a scrisului, sensibil la înnoirile pe care le-au adus deceniile şapte şi opt din secolul trecut în practica şi teoria discursului narativ, provocând, implicând cititorul până la a-l „dizolva” în text, a-l face un „obiect”, o „figură” a acestuia, cu conştiinţa mereu trează a acelei ordini a textului care re-face structura lumii înseşi – o proză care se vrea şi care reuşeşte să fie un document personal al unui narator care spune doar ceea ce ştie, ceea ce cunoaşte şi pentru care deviza este aceasta: „eu trebuie să fiu doar atât: verosimil”. Punctul de plecare al celor treisprezece texte din volumul Acte originale. Copii legalizate este clipa în care scriitorul „declară război” omului: „Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca ridicare la putere, scrisul ca sfărâmare a dogmei că exist simplu şi aparent”. Acesta este momentul care deschide perspectiva unică a prozelor din carte, realizând unitatea ei romanescă; Gheorghe Crăciun nu scrie treisprezece „nuvele”, ci tot atâtea fragmente dintr-un „roman autobiografic” în care obiectivul esenţial este reconstituirea veridică a procesului devenirii scriitorului (omul „ridicat la putere”), trecerea fiinţei din structura existenţei sale cotidiene într-un regim textual. Iar prima ţintă a scriitorului este viaţa omului; fapt remarcat şi altădată, proza generaţiei ’80 recuperează banalul ca spaţiu epic şi, în acelaşi timp, fiinţa care trăieşte în limitele acestuia. Devenit personaj literar, banalul se cere „citit” de autor, restructurat în toate compartimentele sale, faptul de viaţă trecând în text fără a-şi pierde autenticitatea: persoanele de pe stradă sunt personajele textului, ceea ce este „efectiv” devine „fictiv”, autorul trăind pe stradă „literatura” propriei sale vieţi, cu acel „eroism cotidian, anonim şi pedestru”. Această raportare la banalul cotidian explică, într-o primă instanţă, şi titlul volumului; o conversaţie de pe trotuar, de pildă, este reluată în textul care „copie” astfel realitatea şi, trecând-o în literatură, o „legalizează”, dar acea conversaţie, acel text „copiat” provoacă celui care îl transcrie un gând, un sentiment, o senzaţie – „actul original”: de la „copia legalizată” la „actul original” se precizează acel traiect al evoluţiei scriitorului care parcurge succesiv trei etape diferite în ordinea amintitului „regim textual”: omul de pe stradă trăieşte, „scribul” transcrie, copie, iar scriitorul creează text, oferind „acte originale” din „copii legalizate”, transmiţând o poezie a lucrurilor care se descoperă singură în cea mai deplină banalitate.
Cartea lui Gheorghe Crăciun are doi autori: Vlad Ştefan şi Octavian Costin, două naturi complementare care participă într-o măsură egală, dar pe căi diferite, la constituirea textului: primul transmite ceea ce vede, iar cel de-al doilea, mai ales, ceea ce simte. Vlad Ştefan este autorul primei naraţiuni a volumului, Semne pregătitoare pentru o aventură; monologul său interior se declanşează în clipa opţiunii („A picta sau a scrie?”), iar perspectiva demersului său priveşte condiţiile trecerii „unei caligrafii de imagini prin regimul sever al unui alfabet”; pictura este „stadiul primar” al spiritului angajat definitiv în materialitatea a ceea ce se vede, a ceea ce se poate atinge, în timp ce scrisul este „imaterial”, imaginarul lui producându-se „în minte”: pentru Vlad Ştefan, definitorie este această „gâlceavă” a pictorului cu scriitorul, din care se conturează, în cele din urmă, statutul primului autor al cărţii lui Gheorghe Crăciun: „formulez ce văd”. Acesta relatează numai ceea ce se circumscrie „câmpului” său de vedere; realitatea este e pânză luminoasă pe care ochiul percepe nu doar elementele acesteia, ci şi „prezentul interior” al eului: Vlad Ştefan scrie o proză care se naşte din „performanţa” privirii sale. Una dintre naraţiunile care îi aparţin se intitulează Cal pe deal lângă satul Nereju; nu doar titlul trimite la pictură, ci şi perspectiva celui care priveşte şi relatează ceea ce vede: realitatea este desfăcută în planuri, inventariate cu ochi expert, drumurile naratorului fiind cele ale culorilor peisajului. Altădată, iubirea se consumă într-o „defilare de imagini” (Date sumare despre Arno Schmidt), realitatea este supusă unei emisiuni neîncetate de privire (Sinuosul melc al dimineţii), făptura „suge” cu lăcomie dezordinea acută a unui „haos de lumină” (Ridicarea la putere), ochiul percepe „pete de obiecte” (O plimbare).
Dacă primul text definea condiţia lui Vlad Ştefan, cel care povesteşte ceea ce vede, Doborâtură de vânt, următoarea naraţiune a cărţii, aparţine lui Octavian Costin, celui care spune ceea ce simte; ponderea „vocii” sale în cuprinsul volumului este cu mult mai mare decât aceea a lui Vlad Ştefan, autorul precizând prin aceasta opţiunea pentru registrul epic al senzaţiei; pe Octavian Costin nu-l interesează, de pildă, atât vederea muntelui, cât „efectul lui asupra omului care trebuie făcut perceptibil nu prin şuvoaie de adjective pitoreşti şi idealizante, nu prin imagini lustruite şi strălucitoare, ci prin notarea amănunţită a senzaţiilor, a impresiilor pe care le are, a situaţiilor în care se află cel care îl străbate” (Fragmente dintr-un fals tratat de alpinologie). Paginile pe care le scrie Octavian Costin surprind prin subtilitatea notării senzaţiilor, desfăcute până la infinitezimal, natura pe care o „descriu” este una aspră, adevărată, agresând retina, chemând fiinţa într-un spaţiu al confruntării; ochiul lui Octavian Costin trece dincolo de „pictural”, fiind pus mereu în alertă de „presiunea psihologică a întregii fiinţe”, mâna, privirea, gustul, mirosul au a oferi dări de seamă despre realitate, textul însuşi pulsează în ritmul unei stări interioare provocate de imaginea exterioară, regăsirea „matinală” se face prin intermediul luării în posesie a obiectelor din jur care agresează insul: Octavian Costin „citeşte” tot ce simte, trăieşte cunoscuta „teroare a obiectelor” care „mă blochează, care mă interzic, care mă fac să cred inadmisibilă simpla lor existenţă nicăieri consemnată şi îmi cer să le scriu”, analiza însăşi a sentimentelor este cerută de succesiunea imaginilor, textul aspirând la acea „viziune a lumii simultane” – utopia scriitorului din secolul trecut.
Gheorghe Crăciun scrie în Acte originale. Copii legalizate ceea ce aş numi o proză a detaliului, arătând o remarcabilă forţă de surprindere a acestuia, îşi concepe cartea ca pe un joc de domino cu două numere (textul epic şi comentariul critic de însoţire), transmiţând fluxul existenţial, totuna cu cel al scriiturii, printr-o frază sincopată a cărei utilizare mi se pare, însă, uneori, excesivă. Documentele personale din primul volum sunt reactualizate în romanul Compunere cu paralele inegale, despre care Mircea Mihăieş credea că este „ultimul roman textualist” („Orizont”, 17/1988). Nu şi cel din urmă, desigur. Prin Compunere cu paralele inegale, textualismul dă semne incontestabile de maturitate. Impresia de „inginerie” textuală este mult atenuată, aria tematică se extinde, strategiile epice, fără a se modifica în chip esenţial, vizează perspective noi, iar legăturile cu poezia generaţiei ’80 sunt acum cu mult mai semnificative decât erau la început. Aceste relaţii sunt foarte importante în ordinea structurării a ceea ce s-a numit noua paradigmă a sensibilităţii, care, la un moment dat, părea a fi pusă exclusiv pe seama poeţilor generaţiei. Sigur că nu prezenţa unor imagini poetice în proză sau „epicizarea” poemului contează – acestea sunt fapte vechi, cu care ne-am obişnuit, vorba lui Creangă, „de pe când Adam-Babadam” –, ci de tehnici asemănătoare şi, mai ales, de modul de a concepe raportul dintre realitate şi limbaj. Constituit din lucruri „grele, materiale, consistente”, realul fisurează „culcuşul ocrotitor al închipuirii”, în aceeaşi măsură în care imaginarul destructurează realitatea; textul, noua formă a conglomeratului real-imaginar, se cere „renovat”, asemeni peretelui „jupuit” din apartamentul primului narator al romanului lui Gheorghe Crăciun. Tehnica ecorşeului, comună poeziei şi prozei textualiste, presupune rescrierea lumii şi a textelor care au pus-o în ficţiune; procedeul este intens folosit în Compunere cu paralele inegale. Titlul însuşi presupune o lectură în acest registru; paralele inegale (viaţa şi textul) se compun pentru a forma o nouă realitate – „de limbaj” şi „de carne”; viaţa „se compune” în carte, iar cartea – în viaţă (coperta, chiar, aparţinând autorului, susţine aceeaşi semnificaţie). Nu altul este sensul repovestirii romanului Dafnis şi Cloe al lui Longos, sub titlul Epură pentru Longos.
Referentul prozei lui Gheorghe Crăciun este cartea ; personajele gândesc cum „ar fi spus cineva într-un rând dintr-o carte”, altul e un „personaj aleatoriu din cărţile existenţialiştilor”, plimbările se fac „ca în bunele romane”, între faptul din viaţă şi cel din literatură sunt „coincidenţe consternante”, salvarea e căutată „prin cuvinte”.
Şi pentru că autorul nu doar povesteşte, ci şi interpretează critic propriul text, în chip de concluzie nu fac altceva decât să transcriu – într-o lume de citate – câteva propoziţii dintr-un articol de dicţionar despre Arno Schmidt pe care Gheorghe Crăciun îl citează în una din naraţiunile sale: „încearcă experimente formale şi abordează teze conformiste. Proza, scrisă la persoana I, este când bizar fantastică, când realistă. Foloseşte uneori monologul interior şi speculează combinaţiile picturii suprarealiste. El recurge la tehnica instantaneelor şi renunţă la continuitatea acţiunii în favoarea desprinderii faptelor din flux şi a reliefării unor momente izolate semnificative”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara