Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Seminariștii de Angelo Mitchievici

Daniel Sandu îndrăznește cu filmul său să intre într-o lume despre care știm pra puțin, cea a seminariilor teologice unde sunt pregătiți viitorii preoți. Lume adolescenței este în sine fascinantă, unul dintre cineaștii care a explorat-o, Gus van Sant, i-a relevat dimensiunea aproape psihedelică, un ermetism construit dintro hipersensibilitate și o ambiguitate care poate fi devastatoare. Dar întâlnirea unui tânăr cu marile taine, cu religiosul este în sine o provocare. Câți dintre tinerii pe care-i vedem în film au o certă vocație? În mod sigur foarte puțini, ei sunt niște adolescenți obișnuiți aduși cei mai mulți de părinții lor, fără voia lor de cele mai multe ori, comportându-se ca atare, ca într-o școală normală. Numai că seminarul teologic impune un anumit rigorism anunțat emfatic de părintele Ivan (Vlad Ivanov), totul se numără, totul se contabilizează, aproape totul e restricționat pentru că acești tineri trebuie să treacă poarta liceului virgini pentru a îmbrăca haina preoțească, urmând ca apoi să se căsătorească. Strictețea acestui regulament e pus în discuție de filmul lui Daniel Sandu, dar mai mult decât atât formalismul lipsit de grație, golit de încărcătură emoțională, de detentă spirituală, de atenție sensibilă. De la un profesor laic elevii află cum se poate fura nepedepsit din banii Bisericii, iar de la tutorele suprem, preotul Ivan, elevii învață o școală a suspiciunii și delațiunii. De fapt acest preot ajuns director devine un mic dictator guvernând prin delațiune, prin amenințare, prin șantaj, deformând sufletele unor tineri care nu sunt neapărat ușă de biserică, unii dintre ei fiind complet ancorați în cele lumești precum Olah (Toto Dumitrescu). Regizorul intră însă în miezul acestei lumi de adolescenți prinși într-un sistem cu ierarhiile și constrângerile lui. Elevii mai mari sunt liderii incontestabili ai școlii, ei au relații, știu toate trucurile, chiulesc și își fabrică alibiuri sau bilete de voie, patronează riturile de inițiere, au învățat în această microsocietate nu doar să trăiască, ci să și dobândească avantaje, au contacte multiple cu lumea de afară, cu fetele, joacă biliard în barurile din localitate, cunosc totul, au văzut totul, sunt deja blazați. Pot deveni acești tineri niște preoți serioși? Gabriel (Ștefan Iancu) intră în această confrerie ca neofit, devenind apoi unul dintre lideri. Prima dragoste e mai mult o aventură, una care se termină cu lejeritate și poate că aici regizorul a ratat pe jumătate un moment al grației adolescentine, al inefabilului ei. Regizorul evită să intre în pedagogia propriu-zisă, în afara unui mic exercițiu de reflecție teologică asupra lui „crede și nu cerceta“ rezolvat printr-o schemă cu creta pe tablă. Gabriel e departe de a fi condus de vocație, are rezultate slabe la învățătură, însă posedă un lucru extrem de important pe care mulți dintre colegii săi nu-l au: caracter. În mica școală polițienească pe stil vechi, pe care o construiește părintele Ivan, fiecare elev e format ca un delator. Părintele strânge dosare cu delațiunile fiecăruia ținându-i captivi într-un cerc al complicităților și al vinovățiilor, manipulându-i și folosindu-se nu atât de greșelile lor, cât de simțul lor moral pervertindu-l. Cred că aici filmul lui Sandu devine interesat și aș scoate exercițiul de sub incidența contextului ușor apoi de speculat ideologic. Relațiile de putere definesc această microsocietate semicazonă, puterea o dețin câțiva dintre elevii mai mari și acest mic Dumnezeu de seminar, părintele Ivan, un abil manipulator. Grupul alfa al seminariștilor își dispută teritoriul puterii cu acest superalfa, totul trasnformându-se într-un joc de-a șoarecele și pisica. Consiliul bisericesc este întrunit de acest preot discreționar și dictatorial pentru exmatriculări întemeiate pe delațiunile elevilor seminariști șantajați sau manipulați de acest fin sofist, exmatriculări care au semnificația unor execuții capitale, mai ales că pentru unele familii, semnificația acestui eșec al odraslei e mai profundă și mai ancorată în tradiții. Adolescenții, unii cu apucături golănești afectând teribilist cinismul, nu sunt lipsiți nici de conștiință și nici de camaraderie, dar dela- țiunea infiltrează în rândul lor toxina suspiciunii și fricii generalizate pe care se sprijină toate regimurile totalitare, necrozând acest țesut al solidarităților spontane. Preotul șef și-a construit micul imperiu concentraț ionar, evident la proporții reduse, dar funcționând după aceleași principii. Filmul amintește întrucâtva de Iertarea (1978) al lui Anthony Page cu părintele Goddard jucat de minunatul Richard Burton unde un elev își manipula genial și mefistofelic profesorul într-un joc crud care avea să devină tragic. Asta fac ultimativ și doi dintre seminariști, Gabriel și Tudor, exploatând hybrisul preotului Ivan și aducându-l în fața unei grave încălcări a regulamentului, determinând expulzarea sa de la conducerea instituției și din școală. Sunt scene memorabile în film, grupați pe rânduri, cu pantalonii și vestoanele negre, cu chipurile relevând acea intensitate uneori fără conținut a ființelor tinere prinse în laț, cu ninsoarea curgând din înaltul cerului, acești adolescenți au ceva special fără a fi speciali. Cred că orice formă de încartiruire a ființelor tinere provoacă un mic spasm al unei libertăți frustrate care se cere recâștigată. Ce fac acești tineri nu e ieșit dn comun, numai că tocami un context cu iz carceral conferă acțiunilor lor o insurgență care altfel e normală vârstei. Un film interesant, cu multe virtuți și cu câteva mici defecte și un regizor care promite foarte mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara