Numărul curent: 42

Semn De Carte:
Seductia dialogulu de Gheorghe Grigurcu

O carte de interviuri literare poate fi socotită un bruion de roman. Populată de personaje care se mărturisesc, îşi exprimă opiniile, se contrag în atitudini, eventual se revarsă în reacţii de opoziţie, conturînd conflicte de variabile intensităţi şi de multe ori narea­ză, îşi desfăşoară firul existenţei ca o "poveste", ea posedă epo­sul său generalizator, alcătuit din aportul mai mult ori mai puţin diegetic al repondenţilor. Interviurile interbelice ale lui I.Valerian şi mai cu seamă cele ale lui Felix Aderca, din Mărturia unei generaţii, corespund condiţiei schiţate mai sus.O excelentă culegere de interviuri contemporane poartă titlul calin-provocator Armele seducţiei, fiind semnată de Dora Pavel. Înzestrată romancieră, autoarea îşi explică "seducţia" prin factura întrebărilor la care recurge, întrebări ce ar constitui un soi de capcane într-o întreprindere "vînătorească", astfel încît "prada" potenţială, "ca sub hipnoză", "îşi dezveleşte singură pieptul, riscînd de foarte multe ori chiar lovitura nesigură, neizbăvitoare". Prezumţie ea însăşi seducătoare! Urmînd o confirmare a trofeului epic dobîndit: "Cititorul poate fi sigur că Armele seducţiei este o carte plină de poveşti, descătuşate în ceilalţi de unul care se dă, el însuşi, în vînt după poveste". Cei 33 de subiecţi intervievaţi au fost aleşi în mare majoritate din rîndul celor care "au optat, înainte de 1989, pentru exil, ca mod de existenţă. Pentru exilul propriu-zis, extern, sau pentru cel intern". Aşadar inadaptaţii, recalcitranţii, cei care într-un chip sau altul, cu mai multă ori mai puţină consecvenţă , "au refuzat să se ralieze culturii oficiale". Cum ar veni, un "salon al refuzaţilor". Unii plecaţi din ţară "definitiv", alţii "navetişti", alţii perpetuu marginalizaţi şi izolaţi, "care au rezistat în primul rînd prin cultură". Dat fiind acest cîmp de forţă inconformist, evident că interesul cade pe propoziţiile ce semnifică neajunsurile, neîmplinirile, punctele nevralgice ale actualităţii. În bună parte avem a face cu un catalog de "destăinuiri" incomode. În spiritul în care au fost "stîrnite" şi în care s-au împlinit dialogurile în cauză, ne vom referi la cîteva asemenea opinii care vizează cu precădere porţiunile de umbră ale frămîntatului relief ce ni-l oferă actualitatea.
Bunăoară Dumitru }epeneag deploră indiferenţa scriitorului român faţă de promovarea literaturii autohtone în străinătate. Ar fi la mijloc "o tactică eminamente feminină", de o vinovată pasivitate, un "tic mioritic". "În timpul lui Ceauşescu, existau două categorii privilegiate (din punctul de vedere al publicării în străinătate): disidenţii (în frunte cu Goma) şi cuminţii regimului (Zaharia Stancu, }oiu şi alţii). Nici Goma, nici }oiu nu mai publică decît, cu chiu cu vai, o carte la zece ani". "Regimul de tranziţie" se arată incapabil a elabora o "adevărată politică" într-un asemenea delicat domeniu, fapt ce provoacă prozatorului, bun cunoscător al situaţiei graţie perspectivei franco-române de care dispune, o iritare cu greu stăpînită: "Îmi pare rău, dar libertatea nu le-a ascuţit mintea conducătorilor culturii române. Dimpotrivă, i-a zăpăcit! şi, vă rog să mă credeţi, fac eforturi să rămîn în limitele politeţii...". Nicolae Breban se referă la o criză a jurnalisticii care în loc de-a culturaliza, se străduieşte, în mărginirea ei cu substrat pecuniar, a satisface gustul unui public înapoiat: "Marile ziare româneşti se adresează mai ales publicului foarte jos, ziarul de mare tiraj, ŤEvenimentulť, îşi face tirajul din difuzarea prin titluri mari, groase,care selectează mai ales date senzaţionale, grosolane, de tipul penal sau de tipul colportajului politic sau monden, teme uzuale ale bulevardismului jurnalistic european. Eu sunt convins că aceşti oameni care fac aceste ziare greşesc, pentru că nivelul mediu al lectorului român este mai înalt decît nivelul mediu al acestor ziare". Gheorghe Crăciun polemizează cu imaginea pudibondă a unui creator ce s-ar cuveni să aibă o existenţă ultraordonată, aseptică, lipsită de contactul cu "noroiul" în care germinează diversitatea formelor vieţii: "Cred în boemă şi cred în boemie, cred în oboseală, cred în formele de epuizare, pentru că acestea sunt nişte catalizatori ai creaţiei. Oboseala produce intuiţii extraordinare şi nu cred că trebuie să ne ferim de lucrurile astea. Chiar şi prea multă curăţenie strică uneori creaţiei, pentru că creaţia - revin la metafora aceea privind feminitatea -, şi ea, se leagă de nămolul vieţii, de noroiul vieţii, de informul vieţii". Norman Manea scoate în evidenţă, cu un anume cinism la prima vedere, împrejurarea cum că individul care emigrează în Occident dintr-o societate opresivă se poate integra într-un mediu democratic, nescutit nici acesta de dificultăţi, cu atît mai uşor cu cît a trecut prin suferinţe mai mari: "Noul venit trece, totdeauna, printr-un adînc şoc. Manipulările care erau în totalitarism ale Autorităţii, adică ale Minciunii, sunt, în societatea liberă, ale competiţiei pentru bani, faimă, trofee. Cum am mai spus cîndva, este trecerea de la proprietatea de stat asupra răului la proprietatea individuală a binelui şi a răului. Adaptabilitatea noastră, a celor Ťeliberaţiť, este mai mare doar în măsura în care am fost învăţaţi şi ne-am deprins să înghiţim foarte multe. Din acest punct de vedere, omul occidental ar putea să se dovedească mai fragil". Ovidiu Pecican e de părere că prin retragerea, după '89, a unor figuri charismatice" ale criticii noastre s-a creat un gol în care au prosperat atacurile nefondate, exerciţiile unei fronde ce, în absenţa necesarei argumentaţii, frizează degringolada. Să fie oare suficient a contesta fără să-ţi dovedeşti contestaţia?" Esenţial este de a constata că vechii critici, criticii cu piedestal de pînă în 1989 sau chiar de după, s-au apucat de altceva: s-au apucat de politică, de publicistică frivolă, unii dintre ei de afaceri , şi chiar s-au repliat într-o istorie care-i scuteşte de o abordare stringentă a actualităţii. Or, aceste lucruri mi se par, oricum le-am suci sau învîrti, nişte demisii, şi noi le-am înfierat ca atare. Sigur că replicile care au sosit erau cele previzibile. Am fost acuzat, împreună cu ceilalţi, ba de frustrări, ba de complexe, ba de resentimente, de parcă asta ar spune ceva. Dacă constaţi asemenea manifestări drept legitime, ar trebui să şi explici ce anume le cauzează. Sau ele se năzăresc aşa, din senin?". Dinu Flămînd propune o "aducere la zi" a terminologiei critice, aşa cum în anii '30 proceda Vladimir Streinu, constatînd că aceleaşi fenomene capătă în timp alte denominaţii decurgînd din modernizarea conceptelor. Angoasa pe care insistă Heidegger ne-ar incita curiozitatea şi ne-ar nutri trăirea, reprezentînd factorul ce ne asigură "înaintarea" şi îl face posibil pe mirabilul "nu încă": "şi ne întoarcem la Bacovia , şi ne întoarcem la mecanismul lui Eminescu. Mecanismul lui Eminescu nu era romantismul, al lui Bacovia nu era simbolismul , era angoasa. Dacă într-o parte îi spune simbolism, iar, în alta, postmodernism, tot angoasa o găsim acolo,tot nemulţumirea, tot propensiunea spre ziua de mîine. Astea sunt elementele de bază, care asigură motorul". În fine, Mircea Horia Simionescu ne lămureşte,nu fără o nostalgie care nu e numai a d-sale, de ce nu se simte "în stare" să mai scrie un roman cvasitradiţional, aşa cum îl produc în prezent nord-americanii sau britanicii : "Dacă aş avea douăzeci de ani poate că m-aş gîndi la turnarea în bronz a unui roman, aşa, nu pot decît să concurez într-o competiţie de la început pierdută. (...) Ca să fii un mare romancier, trebuie să fi trecut sau să fi locuit mai multă vreme la Paris, să fii diplomat la Paris , să fii în lumea aceea şi-n felul acesta să te omologhezi. Uitaţi-vă la biografiile tuturor acestor mari scriitori, care circulă astăzi, să vedeţi că Parisul i-a lansat... Parisul are acest dar, ce să-i faci?!". Ceea ce arată că nu doar omul sfinţeşte locul ci şi invers...
Fie-ne îngăduit a ne opri asupra unui dialog care suscită un comentariu de ordinul moralismului, prin cîteva denivelări de atitudine, şi anume cel cu Mircea Zaciu. Regretatul critic declară , calmant, că în jurnalul său transcrie "cu mare fidelitate ceea ce am simţit, trăit şi însemnat în momentul respectiv". Adică fără a interveni ulterior, "aşa cum procedează Livius Ciocârlie sau Nicolae Balotă sau alţi autori de jurnale , adică să introduc paranteze, subsoluri sau adaosuri, care să arate atitudinea mea de astăzi faţă de evenimente, situaţii, personaje din trecut". Ar fi lăsat textul "aşa cum l-am consemnat", dar, atît de precaut, "cu mici retuşuri, pentru că am mai omis unele pasaje". Deci, pentru început, o "fidelitate" filtrată. Participant la o dezbatere la ProTV iniţiată de Nicolae Manolescu, pe marginea jurnalului lui Goma, criticul clujean "simte nevoia" unei "explicaţii", care sună însă bizar, defetist: "M-am înduplecat, în pofida faptului că aveam dinainte unele rezerve faţă de Jurnalul lui Goma. Pe de altă parte, i-am spus-o răspicat că nici n-aş fi fost cel mai indicat să particip la o asemenea dezbatere, deoarece, eu însumi fiind autor de jurnal, sunt vulnerabil". Să fie acestea scuze întemeiate? Mai urmează încă una, tot atît de laxă : "Iar, în al doilea rînd, pentru că nu puteam să spun acolo răspicat că vin în locul altei persoane, pentru că informaţia care mi se dăduse de dimineaţă era sub pecetea tainei. Acum pot s-o spun însă cu toată sinceritatea : eu veneam în locul domnului Liiceanu". Şi ce are a face, nu ne putem opri a nu ne întreba! Profesorul Zaciu are senzaţia a fi căzut într-o "cursă", deoarece la emisiune intervenea şi Goma.Intempestiv, situaţia îi apărea astfel "complet nenaturală, artificială", ba avînd chiar "şi o latură uşor comică" (sic!). Criticul clujean se simte dizgraţiat: "Noi păream nişte pămînteni nenorociţi, muritori , peste care plana ochiul atotvăzător al unei divinităţi". Bineînţeles, d-sa avea tot dreptul de a-şi califica starea de spirit în toată ciudăţenia ei. Lucrurile se complică însă şi mai mult cînd Mircea Zaciu incriminează scrierea lui Goma, care, în optica d-sale, ar devansa "subiectivitatea general-acceptată a autorului de jurnale", cîrmind spre "permisivitate": "Este o mare diferenţă între a fi subiectiv şi a fi permisiv, adică de a-ţi permite să arunci epitete şi lucruri infamante la adresa unor apropiaţi ai tăi sau la adresa unor personaje pe care le cunoşti prea puţin, să afirmi cu foarte mult aplomb lucruri la care nu ai asistat, să redai aproape între ghilimele replici pe care nu le-ai auzit cu urechile proprii, ci ţi s-au transmis prin a doua sau a treia sursă, să relatezi dialoguri telefonice care ţi s-au relatat, de asemenea, sau pe care le reconstitui ulterior". Criteriu de bun-simţ, nimic de zis, dar... intervine încă un dar apăsat, Mircea Zaciu a înţeles oare a i se conforma? În pofida calităţii literare şi a semnificaţiei documentare de excepţie ale jurnalului criticului clujean, pe care, de altminteri, i le-am relevat în momentele apariţiei, acesta abundă în consemnările unor surse intermediare, a unor "zvonuri", a unei atmosfere de comeraj. Spre a nu mai vorbi de aprecierile frecvent stînjenitoare, de nu chiar "infamante" la adresa "apropiaţilor" şi nu numai. E verosimilă judecata sintetic-sapienţială a lui Mircea Zaciu cu privire la jurnalul scriitorului surghiunit la Paris ("un asemenea document uman riscă să tulbure multe conştiinţe, să pună semne de întrebare cu privire la identitatea noastră, la probitatea noastră"), însă vorbele acestea nu au cumva un efect de bumerang?