Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Secretul secretului rămâne secret de Barbu Cioculescu


Faptul că, indiferent cât de mult voi mai trăi nu voi prinde minunata zi în care va fi dat pe faţă secretul capturării, ţinerii în prizonierat şi apoi eliberării acelor mari norocoşi şi mici gazetăraşi, de atunci încoace celebri deveniţi, nu mă stinghereşte, pot spune cu mâna pe inimă că nu mă trimite la sanatoriu, nici viaţa nu mi-o va scurta - prin urmare. Gheara care strânge inima acţionează pe la alţii. Că nici fiica, nici fiul meu, în floarea vârstei astăzi, nu vor avea prilejul de a afla secretul în cauză, peste cincizeci de ani, decât dacă vor da dovada unei longevităţi depăşind binişor rata de îmbătrânire a naţiunii, fiind, iarăşi o problemă a lor, nu mă atinge.

Dar când mă gândesc că şi acea nepoată a mea acum pe băncile liceului s-ar putea să nu prindă acel moment, dacă nu va depăşi vârsta biblică, un fel de ameţeală mă cuprinde. în trecut, remediul se servea printr-o energică luare de sânge, printr-o prelungită purgaţie. Noroc că trăim în mileniul trei. Să fi vieţuit pe atunci, secretul măştii de fier ar fi rămas pentru mine până în ultimul ceas de nepătruns. Şi dacă aş fi fost mai puţin hârşâit în ale vieţii, cum sunt în această existenţă, sigur că aş fi suferit. Fără să protestez, bineînţeles, odată ce secretul este secret şi prima condiţie a purităţii sale e de a nu fi dezvăluit. Maestrul meu Mathieu Jean Caragiale, prince Bassaraba-Apaffy ştia ceva în această materie: să circule printre noi în aceste sărbătoreşti zile ale aducerii acasă a gazetarilor răpiţi, s-ar simţi pe deplin satisfăcut să nu afle nimic mai mult. Iar când un comesean palavragiu, bătându-l inoportun pe umăr, i-ar zice "păi să-ţi spun eu cum s-au întâmplat lucrurile, ai să afli lucruri grozave, stai să vezi", ar primi răspunsul scurt: "Nu ţin să aflu nimic". Ba încă ar apăsa pe cuvântul din urmă, rostindu-l de mai multe ori. Pentru că luând cunoştinţă, un farmec s-ar stinge.

- Dar ce farmec ar pieri când ne-am dumiri asupra împrejurărilor reale ale răpirii, deţinerii, eliberării inocenţilor mieluşei cu mieluşea? s-ar întreba vreun vlăstar din blestemata stirpe a veşnicilor nemulţumiţi. Adicătelea, de ce să aşteptăm cincizeci de ani - lasă că nici nu ni s-a comunicat dacă dezvăluirea va avea loc dimineaţa sau după amiaza - de ce să ne perpelim, tensionaţi, isterizaţi, insomniaci, până în 2055 primăvara/ vara şi să nu fim puşi în temă năpristan, în două săptămâni, cum iniţial ni se promisese?

Iată din care motive, omule, fiinţă perfectibilă prin raţiune şi instrucţie: pentru că acele informaţii au chip şi pajură, faţă şi dos, mai cu seamă cu acesta nu te joci, dacă vrei să nu sări în aer tocmai când ieşi din economat cu sacoşele pline de verze turceşti şi tomate din Atlantida. Pe porumbeii aceia în plasă prinşi i-am recuperat valizi, nevătămaţi, neviolaţi, ba chiar proaspăt bărbieriţi, dar lupta cu teroriştii care-i răpiseră, şi cu alţii ejusdem farinae, gata să răpească şi alţi românaşi atraşi de patria curmalelor, ba chiar din faţa propriilor domicilii, continuă, ce zic, bate în plin, iar secretele războiului sunt inviolabile, impenetrabile, sacre, absolut pecetluite.

Altfel, biruie necredinciosul şi în loc să ne conducă dl. Băsescu ne trezim preşedinte cu cine ştie ce harap vorbind româneşte prin vocale. Iată un argument decisiv care ne va determina să parcurgem cele cinci decenii până la edificarea cea luminoasă, căci deplină, cu decentă răbdare, credinţă în duhul neamului şi înţelepciunea diriguitorilor. Drept care vom ţine regim, ca să nu ne scurtăm sorocul, culcându-ne devreme, ca să nu ne mai răscolească patimile dl. Cristian Tudor Popescu şi plinuţul său scutier, la televizor. Ne vom menaja, evitând discuţiile în contradictoriu, emoţiile privind intrarea României în U.E., până nu se risipeşte aceasta, tari pe NATO şi cu credinţa nestrămutată într-o Axă susţinută deocamdată pe miraculoşi stâlpi de aer.

Apoi, de ce să ne alarmăm tot pomenind termenul de cincizeci de ani, când peste o vreme vor fi numai treizeci şi şapte sau doar douăzeci şi opt? Zilele trec încet, anii trec repede - spunea tata. Dar chiar şi autoritatea ar putea într-un moment de fericită scaldă în popularitate - nu mai vorbesc în caz de remaniere - reduce termenul la jumătate, zic, la sfert! Atunci, octogenari, din oastea celor ce cad la coborârea de pe trotuar şi pe trotuar aşezându-se aşteaptă Salvarea, vor pune la treabă toată ambiţia de care dispun - şi cine are habar ce energii zac într-o căzătură? - şi vor depăşi suta, spre a nu pierde clipa. Să-ţi dai ultimul suspin aflând Adevărul, ce poate pofti mai mult un muritor, căpătând ceea ce nu i-a fost dat lui Pillat din Pont să obţină?



însă dacă ne tot învârtim în jurul acestei cozi, să fie secretul în chestiune unul autentic, de 24 de carate? Din categoria celor ce modifică esenţial vieţile aleşilor prin el iniţiaţi? Să fie, în altă dezordine de idei, vorba de un secret care ucide? Aşa suna o dulce povestioară din copilăria noastră. Bântuia, cică, un secret; cum i se dezvăluia cuiva, posesorul murea. înainte însă de a închide ochii mai găsea puterea de a-l şopti la urechea altui curios, care dădea numaidecât ortul popii, mai găsind şi acesta forţa să-l destăinuie unui terţ. Bineînţeles, şi acesta dădea colţul. Până la urmă se întindea un câmp de decedaţi comparabil cu cel al victimelor celui de al doilea război mondial, iar secretul tot secret rămânea, ca unul pecetluit pe buzele unor morţi.

De asemenea gânduri muncit, la mici ore ale ultimului telejurnal şi lunecând în lumea somnului am făcut un vis - nici pe departe de splendaorea celui de care a avut parte Povestitorul din Craii de Curtea-Veche. Se făcea că, dimpreună cu o blondă jună şi încă un tânăr cu şaua nasului armenicoasă, ieşeam la plimbare din hotel, la finele amiezii, pe bulevarde cu palmieri şi automate de cafea, unde seara cade brusc, precum paloşul la rădăcina cefii. Făcusem trei-patru paşi, când auzirăm în limba acelei subtropicale ţări, pe care însă o înţelegeam în fiecare nuanţă, cum numai în vis se întâmplă - sau unde cei care ne acostau tocmai foloseau doar membre ale fondului principal de cuvinte, vorbele:

"- |ştia sunt?"

"- Ei înşişi şefu'!"

"- De câte un milion de dolari bucata? Nu par, mektub!"

"- Mektub, nemektub, vom negocia. Ceva trebuie să ne pice!"



Si nici una nici alta, iată-ne înghesuiţi într-un microbuz ce părea de marca Tudor Vladimirescu, împunşi în coaste cu kalaşnicoave de către necunoscuţi pe care-i imploram: - Nene, nene, unde ne duci? Dă la o parte ţeava aia, dacă strănuţi?

Mai apoi, ne găseam într-o încăpere cu tapiserii florale de tip oriental pe pereţi, un individ cu capul înfăşurat într-un prosop cu iz de iasomie ne ceru paşapoartele, actele de identitate. N-am avut încotro şi a trebuit să mărturisesc că le uitasem la registratură, la hotel. Veste ce-l înfurie pe celălalt tip, căruia i se vedeau numai ochii licărind sinistru dintr-o basma. Ambii blestemau, cu mâinile la cer, şi cu atâta violenţă, încât răsturnară o ceaşcă - noroc că era de plastic.

- Numaidecât te duci la hotel şi aduci actele, toate, înţelegi? Da' numaidecât!

- Dar e beznă afară, nu cunosc drumul înapoi, nu-mi vine în minte nici numele hotelului. Să vină cu mine şi ghidul.

- Nu se poate, s-a dus la nevastă. Salam, dă-i bicicleta! şi mă împinse pe uşă, în zăpuşeala miezului de noapte. încălecasem bicicleta, bucuros de calitatea asfaltului, care torcea sub mângâierea roţilor. Numai că instantaneu, cauciucurile se dezumflată şi la eforturile mele de a pedala mai departe, se făcură opturi. De altfel, în aceeaşi clipă, bicicleta dispăru în întregime, spre uimirea mea că nu mă miram deloc. Mergeam acum orb, cu mâinile lipite de trup, golit de gânduri, de-a lungul unui nesfârşit bulevard de blocuri la mari distanţe între ele şi, curios, cu spatele la stradă. Era limpede că mă aflam la capătul dinspre deşert al unei metropole, că băteam drumul între două oraşe depărtate între ele cât două ţări. Ce altceva aş fi avut de făcut? Nu simţeam nici un fel de oboseală, nu înţelegeam de unde sentimentul de spaimă învăluitoare, ce mă copleşea. Poate unde un cer de cea mai deplină transparenţă nu adăpostea nici o stea, poate unde nici o pală de vânt nu se alcătuia, poate unde...

Atunci m-am deşteptat, cu gândul de a da pe gât o duşcă de apă din termos. Cum nu-i simţii gustul răcoritor, înţelesei că intrasem în sfera altui vis, pentru o fracţiune de secundă o senzaţie cutropitoare de realitate mă inundă. Dar numai atât. Secretul visului care tocmai începea, avea să rămână etern.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara