Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
secretul secretelor, o enciclopedie a antichităţii (foarte) târzii de Alexander Baumgarten

Aristotel, Secretul secretelor, ediţie bilingvă, text latin emendat, traducere şi comentarii de Luciana Cioca, Editura Polirom, Iaşi, 2017.

citind epistolarul fictiv dintre Aristotel şi Alexandru cel Mare, pe care un scriitor grec, rămas astăzi anonim, l-a redactat undeva înaintea secolului al VIII-lea, sunt tentat să cred întro diviziune acceptabilă în istoria ştiinţei antice, transmisă parţial epocilor ulterioare. Potrivit acestei diviziuni, unii ar fi crezut că transmiterea cunoaşterii este sigură când conţinutul ei rămâne ascuns, în vreme ce alţii ar fi crezut că transmiterea ei este, dimpotrivă, sigură dacă acest conţinut este divulgat tuturora, sau poate chiar mai mult, dacă ea iradiază universal. Exemplele celor două clase sunt destul de evidente: pythagorismul antic, medicina hippocratică (când este vorba de iniţierea în doctrină, nu de aplicarea ei), precum şi întreaga mitologie (de obicei, greacă) ce are ca subiect transmiterea secretă a cunoaşterii egiptene, gnozele şi multe altele pot fi grupate în clasa celor care cred că transmiterea este asigurată de ocultare. Apoi, socratismul, stoicii, epicureismul trimit la o difuziune universală a cunoaşterii din care se hrăneşte cunoaşterea însăşi. Interesant, Platon şi Aristotel s-ar putea să fi combinat parţial criteriile, dar istoria i-a reţinut, prin hazardul istoriei manuscrise, ca adepţi ai celei de-a doua atitudini.

Mai mult, putem reflecta la istoria ulterioară a celor două atitudini. Prima a hrănit în cele din urmă, în secolele modernităţii, ceea ce numim azi „literatură ocultă”, dar fără ca genul lor să fie comun: practicile care au însoţit în antichitate ideea că transmiterea cunoaşterii are nevoie de protecţia oferită de natura lor secretă nu au nimic în comun cu pretenţia literaturii invocate de a sugera faptul că sensul însuşi al cunoştinţelor este unul ascuns (aşa cum teorema lui Pythagora nu are nimic ocult, deşi provine din această tradiţie antică). Aş asimila acestei prime opţiuni antice un eveniment medieval a cărui istorie este similară: debutul universităţii din Bologna, ale cărei statute permiteau practica juridică în afara teritoriului universităţii, dar nu şi predarea cunoştinţelor juridice.

A doua atitudine, a cunoaşterii „deschise” are urmaşi mult mai notorii. Nu mă gândesc doar la iluminism sau la faptul că noi astăzi admitem de la sine că ştiinţa este deschisă tuturor, ci tot la un exemplu medieval, al universităţii pariziene, care a mizat pe o licentia docendi universală. Ea a fost victorioasă pretutindeni de-a lungul istoriei ulterioare, ea a dat, între multe altele, modelul universităţii din Cracovia (cu motto-ul ei evanghelic admirabil: euntes docete – mergeţi şi învăţaţi-i pe alţii). Să privim, aşadar, cele două modele de practică a ştiinţei sub două aspecte: 1. Că natura lor „închisă/deschisă” nu se referă la natura cunoaşterii, ci la transmiterea ei. 2. Că victorioasă a ieşit, pentru noi, a doua.

Notând acestea, să recitim acest epistolar fictiv, numit „Secretul secretelor”, trecut de tradiţia medievală arabă, ebraică şi latină (deoarece urma greacă s-a pierdut) în rândul lucrărilor corpusului pseudo-aristotelic, împreună cu Cartea despre cauze, Cartea despre măr şi moarte şi altele. Lucrarea a fost editată recent (cu numeroasă emendări spectaculoase la adresa textului latin, în versiunea transmisă şi comentată de Roger Bacon, în secolul al XIIIlea) şi tradusă în limba română cu ample comentarii şi un studiu savant de Luciana Cioca. Textul este, la rândul lui, spectaculos: un text preponderent de filosofie politică, care stă la baza a ceea ce numim de obicei genul literar al „oglinzii principilor” în literatura evului mediu şi a modernităţii timpurii. Dar el acumulează cunoştinţe enciclopedice ale întregului bazin al Mediteranei, cu influenţe orientale care evocă frecvent Persia şi India, din domenii mult mai vaste: nutriţionism, medicină hippocratică, alchimie, astrologie şi botanică, alegorii animaliere din spaţiul eticii şi gastronomie, meteorologie, fiziognomonie şi artă militară. Cartea tratează unitar despre modul în care Alexandru trebuie să îşi aleagă miniştri şi până la transmutarea metalelor şi prepararea extractului de muşeţel. Trecerea prin istoria greacă, arabă, ebraică şi apoi latină a tratatului face din el un paradis lingvistic, îmbogăţit ori de câte ori traducătorii şi copiştii lui greşesc, neştiind să traducă termeni foarte locali, nume de plante sau preparate, unităţi de măsură sau simple concepte, care îşi fac astfel drum dintr-o cultură în alta. „Aristotel” însuşi, ca personaj al cărţii, narează episodul (de fapt, un clişeu binecunoscut al multor opere medievale) al redactării cărţii la cerere, în urma unui refuz iniţial de a scrie. Dar numai refuzul este aici datorat dorinţei de ascundere a cunoaşterii, pe când tot restul tratatului este o expunere pozitivă şi spectaculoasă a enciclopediilor antichităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara