Vladia, ca provincie imaginară, este nucleul generator al prozei lui Eugen Uricaru. Proiectul exista fragmentar în povestirile volumului de debut Despre purpură (1974), dar a dobândit amploare, complexitate şi coerenţă abia în romanul Vladia (ed. I, 1982; ed. II, 1997; ed. III, 2004), după ce prozatorul publicase alte trei romane, dintre care Rug şi flacără (1977) a constituit un adevărat succes şi a consacrat un stil nou, speculativ şi inventiv, în naraţiunea istorică. Pe filonul Vladiei se vor dezvolta alte ramificaţii, mai ales în romanul Stăpânirea de sine (ed. I, 1986; ed. II, 1998; ed. III, 2004), unde tot ce era pus anterior sub semnul îndoielii (personaje şi întâmplări) este înfăţişat ca real şi cert. Prinţul aviator Şerban Pangratty, personaj absent în Vladia, dar invocat ca un reper esenţial, a cărui existenţă este negată tocmai pentru că nu a fost văzut niciodată acolo după război, îşi desfăşoară în Stăpânirea de sine o biografie senzaţională, de om politic de extrema stângă, urzind comploturi şi dispărând misterios pe timpul verii, când evadează în Vladia. Dacă în Vladia politica nu există (sau, mai precis, pare să nu existe), în Stăpânirea de sine totul converge spre politică. Prinţul Şerban Pangratty afirma în finalul capitolului VI din Stăpânirea de sine: "La Vladia nu se face politică, la Vladia singurul lucru important este iubirea". Negustorul de vinuri Leonard Bâlbâie, reprezentantul unei firme străine în Vladia, personaj secundar care apare în Stăpânirea de sine, devine protagonist într-un adevărat roman de aventuri Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoş (1990). Vladia, ca lume închisă, monotonă, hrănindu-se din propriul trecut, este termenul stabil al unei ecuaţii mai complicate, un fel de constantă a cărei valoare solicită recalculări periodice. Ce este Vladia nu e uşor de răspuns, dar sunt câteva lucruri sigure. E un orăşel de provincie, undeva în sudul Moldovei, o regiune exclusiv viticolă, mărginită de pustiu sau de câmpie, într-o parte de oraşul şi băile Comana. E o margine de lume, un loc abstras din fluxul evenimentelor (pe aici războiul nu a ajuns). În privinţa spaţiului, accentul este pus pe ideea de marginalitate: "Era o margine a marginii, care se ocrotea singură, poate se topea încet şi dorea să fie lăsată în liniştea amurgului ei" (p. 254, în ed. 2004). Aceeaşi doză de aproximaţie persistă şi în privinţa temporalităţii: Vladia se află în declin, după război, dar nu este atinsă de convulsiile unor prefaceri sociale sau, cel puţin, acestea sunt ocultate de naraţiune. Spre final, apare ca un reper identificabil cutremurul din 1977, unde îşi află sfârşitul unul dintre personaje. Perioada de glorie a Vladiei se situează înainte de război, după cum rezultă foarte clar din prima parte a romanului Stăpânirea de sine: în 1919, prinţul Şerban Pangratty şi-a construit aici vila "Katerina", un refugiu de vară din fierbinţeala şi intrigile Capitalei, iar în vilă şi-a aşezat succesiv amantele sale de lux: Sophie, sfârşită prematur, şi misterioasa K. F., trăind mult şi după al doilea război. În romanul Vladia, Prinţul aviator a dispărut, nimeni nu ştie unde şi cum, despre el circulă numai legende, a devenit o amintire de invidiat; K. F., bătrână, îl aşteaptă în continuare pe prinţ; locuitorii Vladiei bănuiesc că acesta vine pe ascuns şi caută prin împrejurimi posibilul aerodrom. Vila "Katerina" şi K. F. sunt vestigiile unui trecut din ce în ce mai greu de suportat de către oficialităţile locului. Inginerul Başaliga este cel mai important şi influent (totul depinde în Vladia de el), se simte foarte deranjat de prestigiul faptelor prinţului, de misterul nedezlegat al dragostei dintre K. F. şi prinţ, dragoste ce va fi pusă la îndoială. Inginerul este directorul unei crame şi al unui restaurant unde se bea vin spumos, surogatul şampaniei de altădată care făcea faima Vladiei. Locotenentul Copaciu, un mediocru, un om al puterii, eclipsat de inginer, avansat numai datorită lui, caută peste tot suspecţi, răscoleşte grădinile ziua şi noaptea. Pe acest fond, soseşte în Vladia din Capitală Vicol Antim, profesor de istorie, repartizat (se spune) dintr-o eroare şi aşteptat de o logodnică. După un chef la cramă, cu vin spumos, alături de grupul lui Başaliga, Vicol Antim va fi instalat într-una din camerele vilei "Katerina". Va avea astfel prilejul să cunoască secretele acestei lumi izolate şi stranii. Profesorul de naturale Croicu studiază mediile naturale închise, de felul Vladiei, şi le urmăreşte modul de autoreglare. Pasiunea lui o reprezintă fluturii, iar dintre ei o specie extrem de rară, Vanessa Ligata. Are o colecţie de variante coloristice apropiate, dar falsuri ale speciei, şi pândeşte momentul apariţiei unui exemplar veritabil, pentru că el ar fi, conform unei credinţe mitologice, "fluturele fericirii" (p. 211); el semnalează fericirea, nu o anticipă, iar Vladia se prezintă, într-un mod iluzoriu, ca un teritoriu al fericirii. De ce lipseşte atunci Vanessa Ligata? E un secret savant. Altul este legat de venirea prinţului Şerban Pangratty în Vladia. În mod curent se credea că vizitele sale se datorează dragostei pentru K. F. Ar fi fost un secret banal, de ordin sentimental, la îndemâna tuturor. S-ar părea însă că el suferă de morbul lui Lampers, care riscă să-i înţepenească degetele, ceea ce ar fi dezastruos pentru un aviator. El vine vara în Vladia pentru că atunci racii sunt cei mai gustoşi, un remediu paradoxal pentru boala prinţului. Această ipoteză, lansată maliţios de către inginerul Başaliga, distruge însă mitul iubirii dintre prinţ şi K. F. Inginerul Başaliga şi locotenentul Copaciu merg însă mai departe în distrugerea acestei legende care face farmecul locului: o percheziţionează pe K. F., îi confiscă scrisorile şi răspândesc zvonul că ele sunt confecţionate de femeia singuratică, abandonată. Bătrâna nu rezistă umilinţei şi va muri. Cu ea piere o lume, tocmai cum doresc cei doi odioşi şi discreţi persecutori. Vladia, obsedată de propriul trecut, se năruie. K. F. fusese însuşi simbolul Vladiei de altădată, din care "izvora în valuri lungi şi lente o singurătate neomenească, lipsită de suferinţă şi tristeţe" (p. 238). Dispariţia lui Şerban Pangratty face inutilă existenţa iubitei lui, K. F., a cărei profesiune devenise aşteptarea. Inginerul şi locotenentul distrug ce mai rămăsese din această legendă întemeietoare a locului. Degradarea provinciei fericite se vede şi din bătălia vegetală ce se desfăşoară tacit şi dezastruos: via sălbăticită este treptat înlocuită de salcâmi, de tufele de liliac şi de regina-nopţii. Vladia, patria şampaniei interbelice, devine o provincie sterilă, pe măsură ce-şi pierde toate iluziile şi secretele. Transportul de vin din Vladia spre Comana, făcut pe ascuns, se dovedeşte şi el o mistificare a lui Başaliga, deconspirată de Copaciu. Inginerul întreţinea o iluzie necesară: "Singurul lucru important este că transportul există, că are toate motivele să existe, că trebuie să existe. Vladia produce în fiecare an, se chinuie, se supune în fiecare an, şi în fiecare an acest transport trebuie să plece" (p. 245). E o ficţiune, pentru că transportul, în mod real, nu mai există, viţa-de-vie din Vladia nu mai produce. Avem destule indicii pentru a interpreta romanul ca parabola unei dictaturi, care se străduie prin toate mijloacele să întreţină iluziile, să propage fericirea, să o întreţină prin vinul spumos al propagandei şi să lichideze trecutul ca speranţă a unui refugiu în amintire şi în iubire. Imposibila plecare din Vladia, de care vorbesc toţi, ţine tot de constrângerile misterioase ale unei dictaturi. "Copaciu socotea că e bine ca oamenii să se teamă de ceva" (p. 269), detesta discuţiile pe care Croicu, profesorul de naturale, le provoca întrebând oamenii dacă sunt fericiţi, voia să înstăpânească ordinea şi să potolească dorinţele (p. 273). Dar Başaliga era cel mai tare în Vladia prin puterea invenţiei, adică a minciunii, dovedită prin întreţinerea încrederii în transportul imaginar de vin: "Başaliga ţinea mult la această idee, a reuşit să o realizeze, e splendid, să ştii că reuşita fiecăruia se măsoară după numărul celor care se lasă convinşi de invenţie. În privinţa asta, inginerul e cel mai puternic, e cel mai insistent" (p. 307). Inginerul e un ficţionar desăvârşit, cu scopul de a stăpâni lumea. Imaginaţia lui întreţine iluziile altora. Avea, de pildă, un fel de laborator secret unde pregătea fluturii pe care îi căuta profesorul de naturale. Răspândeşte ideea că, în mod tainic, K. F. avea o grădină unde îşi cultiva trandafirii despre care răspândea apoi zvonul că i-au fost aduşi de prinţ de la Paris. Demitizările de acest fel sunt şi ele rodul unei imaginaţii productive şi eficiente. În atmosfera de singurătate din Vladia, exacerbarea secretelor era un fenomen natural. Misiunea inginerului era să întreţină iluziile (p. 309). Pentru el, adevărul era o invenţie printre altele. Fiecare îşi cultivă ficţiunile lui. Ingenios elaborat, până a părea chiar artificios, romanul Vladiei se complică, în cele din urmă, într-o naraţiune despre mecanismul ficţiunii. Vicol Antim îşi cheamă în Vladia prietenul din copilărie, pe Gelu Ravac, ajuns maistru constructor. În roman sunt prezentate alternativ episoade din biografiile celor doi, aflaţi, unul înlăuntrul Vladiei, adică al provinciei imaginare, altul în afara ei. Gelu Ravac este adeptul credinţei tibetane în "tulpa, invenţii, născociri de-ale noastre" (p. 45). Tulpa este dublura afectivă a unui om, o copie mentală, un fel de clonă îmbunătăţită, un substitut imaginar al unei dorinţe reale, proiecţia în imaginaţia celuilalt. El însuşi, Gelu Ravac, va constata că este invenţia studentei Olga, care-i va deveni, pentru scurtă vreme, soţie. Aceste ficţiuni se multiplică nu numai în Vladia, ci şi în afara ei. Până la urmă, fiecare dintre noi suntem ficţiunea celuilalt, fără să ştim că suntem personaje într-un joc de ficţiuni. E ca în Invenţia lui Morel de Adolfo Bioy Casares (povestire apărută la noi, în traducere, în 1976), unde un bărbat se îndrăgosteşte de proiecţia cinematografică tridimensională a unei femei, fără să ştie că este o "fantomă artificială" şi vrea să se introducă în acea ficţiune, pentru a se eterniza împreună cu femeia iubită, chiar când înţelege că ceea ce a văzut nu e decât un film proiectat în realitate. Personajele lui Eugen Uricaru află cu stupoare, în finalul romanului, că au avut relaţii de convieţuire sau de dragoste cu proiecţiile, perfect verosimile, dar suspecte, ale unei ficţiuni. Rod al unui imaginar sofisticat şi abscons, Vladia mi s-a părut mai interesant ca roman despre perversiunea ficţiunii, decât ca parabolă a unei dictaturi de catifea.
