Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Secesionismul în literatura română (VI) de Ştefan Cazimir




Viziunea secesionistă asupra femeii, în acord cu trăsăturile generale ale stilului, se plasează consecvent în sfera perceptiei decorative. Invocarea prezentelor feminine creează ocazii privilegiate pentru afirmarea ritmului ondulatoriu, generat de miscările corpului, ale părului sau ale vesmintelor, pentru valorificarea efectului estetic al podoabelor de tot felul, pentru asocierea cu motivul floral si, la rigoare, pentru contopirea cu el. Elocventă în privinta celor de mai sus devine si o anume selectie a "tipurilor", pe care literatura, prin forta denotativă a cuvîntului, o face mult mai clar decît domeniul artelor plastice. Este vorba de preferinta vizibilă pentru unele ipostaze ale feminitătii, mai apte să răspundă exigentelor stilului si să-i transmită mesajul specific. O enumerare rapidă si incompletă retine cîteva figuri emblematice: fecioara, madona, mireasa - întrupări ale puritătii, melancoliei si solitudinii; crăiasa, domnita, printesa, castelana - nimbate de aura inefabilă a legendei si a visului; fantasma, fantoma, năluca, vedenia - expresii ale stergerii limitelor dintre real si ireal. "Grădina profilează copaci cu brate goale,/ Boschete solitare, cărări ce dorm sub foi/ Si-o palidă fecioară cu părul lung si moale/ Ce-i cade-n tonuri stinse pe umeri albi si goi.// În ochii mari albastri tristete vagă poartă,/ Pe buze-un zîmbet dulce, în mînă flori de crin./ E toamna visătoare, care-n natura moartă/ Cu pasi usori se plimbă sub cer de aur plin." (D. Karnabatt, Toamna) Paloarea, părul despletit, simbolul floral în mînă - iată note dintre cele mai tipice ale feminitătii în optica secesionistă. (Să nu uităm a observa, în versurile de mai sus, că imaginea, expressis verbis, se "profilează", caracterul ei bidimensional căpătînd astfel o evidentă nemijlocită.) Inspiratia "botticelliană si prerafaelită", pe care R.-L.Delevoy (Modern Style, loc. cit.) o semnala în creatia unor pictori ca Eugène Grasset sau Paul Berthon, e prezentă si în opera poetilor români. Stefan Petică îl invocă direct pe "Botticelli întristatul,/ Mult vestitul florentin", cu "fecioarele lui pale,/ Visătoare frumuseti" (Fecioara în alb, III). Paliditatea alunecă deseori spre evanescentă: "Ea trece albă,-nvăluită-n ceată,/Asemeni unei palide vedenii" (St. O. Iosif, Domnita); "În aer trec vedenii cu străvezii vesminte.../ Sunt palide fecioare cu ochii mari, deschisi./ Pe buzele lor poartă melancolii de sfinte./ În aer trec vedenii ca-n visuri de hasis" (D. Karnabatt, Vedenii). La Al. Macedonski, în Moartea lui Dante Alighieri, nălucile devin "personaje", iar Beatrice ni se înfătisează într-o "găteală de crini, drapată cu alb si vioriu sters". De peste tot ne întîmpină obsesiv vesminte albe, mîini albe, flori albe, "palori de ceară si de fildes" (D. Anghel, Puteri ascunse). Revărsarea de alb capătă uneori intensităti morbide, devenind decor funerar: "Au îmbrăcat-o în alb, i-au înăltat în seră un catafalc alb si au vărsat deasupră-i o cascadă de flori albe" (Gala Galaction, Pe terasă); "Mai alb decît luna de mai apunînd,/ Stă trupul fecioarei în somnul/ Eternelor umbre, iar sufletul blînd/ L-au dus heruvimii la Domnul," (Duiliu Zamfirescu, Mirită, VII).

Ceea ce, în capitolul precedent, numisem "floralizarea" spatiului imaginar ni se prezintă, din noua perspectivă, ca fiind adesea o "feminizare" a lui. Spectacolul naturii dezvoltă o expansiune de siluete gracile, evoluînd constant în ritmuri ondulatorii: "De multe ori, tot cîmpul infinit al mărei se acoperă parcă de dăntuitoare ce-si flutură vălurile diafane în lună si joacă. Dantele albe îmi par spumele talazurilor si cîntări line de harfă, mîni de vis, ce trec visătoare pe strune, eternele cîntări ale apei..." (D. Anghel, Mama). Să alăturăm acestui peisaj marin o descriere a focului: "Era un dans cu ritm si cu înteles, în această viorie colcăire de dantelă. Fiecare flacără ondula ca vie, fiecare tîsnitură albastră revărsa o formă feminină, cu brate ridicate, cu păr fluturător, cu sîni virgini si goi. Si toate aceste flăcări-fecioare tîsneau, dansau si se întîlneau mereu, pe curbe convergente, în acelasi punct, în care bratele lor se înnodau pentru o horă de două-trei învîrtituri. Cădeau apoi toate în velura spumegîndă si indistinctă si se individualizau din nou, după cădere, ca să facă si să refacă tiara lor coreografică si plină de safire." (Gala Galaction, Gloria Constantini) Suprapunerea celor două fragmente capătă o elocventă particulară prin modul cum reliefează unele constante ale stilului. Să spunem în treacăt că proza lui Galaction a apărut în 1910, iar a lui D. Anghel în anul următor, ipoteza unei reminiscente fiind totusi putin probabilă. Diferenta de profil artistic dintre cei doi scriitori e profundă, ca si aceea dintre cele două texte: Gloria Constantini e o nuvelă tumultuoasă, Mama - o proză poematică. Convergenta unor motive si a tratării acestora apare astfel cu atît mai izbitoare. Din trunchiul comun al "dansului" si "feminizării" se nasc în serie imagini simetrice si concordante de ordin lexical: valurile se prefac în "dăntuitoare ce-si flutură vălurile", flacăra e o "formă feminină, cu brate ridicate, cu păr fluturător"; crestele valurilor sînt "dantele albe", focul - "colcăire de dantelă"; "vălurile diafane" si "spumele talazurilor" de o parte, de cealaltă - "velura spumegîndă" a flăcărilor... Stilul e omul? Poate. Dar, mai ales, stilul e epoca.

Bratele ridicate, vălul sau părul fluturător sînt motive de amplă recurentă în poezia si proza timpului, sub semnul usor de recunoscut al "feminizării" orizontului sensibil. Să observăm mai întîi că gestul înăltării bratelor e o poză frecventă a personajelor feminine, menită a potenta valoarea expresivă a liniei: "Două brate, sus, pe stîncă/ Albe se înaltă-n lună,/ Si de-un tipăt lung izbite/ Negurile-adînci răsună" (St. O. Iosif, Cu genele plecate); "cu bratele amîndouă înăltate peste crestet/ Amfitrita/ îsi aduna pletele" (D. Anghel - St.O. Iosif, Petitorii Amfitritei); "îsi ridică bratele în dreptul sînilor, iar cu crestetul, greu de casca părului grămădit ca o cască, atinse, pe raza ochilor lui Constantin, cornul de argint al lunii" (Gala Galaction, Gloria Constantini). De aici încolo, transferul metaforic se dezvoltă fără obstacole, propagînd imaginea feminitătii în variantele cele mai diverse: "Pe crinii albi ce-n pacea serii/ Ca niste brate se-mpreună,/ Mîngîietor si trist s-asterne/ Ninsoarea razelor de lună" (Tr. Demetrescu, Aquarelă. I. În parc); Si turlele părură ca brate desperate/ Întinse-n frămîntare spre cerul azuriu" (St. Petică, Cînd viorile tăcură, XIII); "Cînd se aprinde în slăvile senine tainicul Hyperion, cugetul meu ridică înspre el bratele diafane ale amintirii" (Gala Galaction, La luceafărul de seară). Tot astfle, părul despletit al femeii poate deveni al arborilor sau al furtunii: "Se-nmlădie salcîmii cu plete despletite" (Tr. Demetrescu, Noapte de vară); "Salciile îsi scăldau pletele" (T. Arghezi, Senar...); "Priveste. Cu pletele-n vînturi/ Pădurea se-naltă la cer" (Oreste, Amurg păgîn); "Dar într-o zi veni furtuna/ Si alerga dezmetică, nebună,/ Cu părul arămiu ce flutura pe cer în vînt" (D. Karnabatt, Iubirea noastră). Efecte similare în feminizarea peisajului produc miscările unduitoare ale vălului sau vesmintelor: "În albastru, calea robilor se pierdea ca vălul de mireasă în pletele de păr bălai" (N.D. Cocea, Poet-poetă); "Iată noaptea se strecoară prin alee desfrunzite,/ Printre pomii de cărbune, prin boschete fumurii.../ Este palidă si naltă, iar vesmintele-i urzite/ Sunt din voaluri lungi si negre, negre însă străvezii" (D. Karnabatt, Negru); "Cînd negrul văl al noptii înfăsură pămîntul,/ În gemăt să tresalte străbunii adormiti" (Mateiu Caragiale, Clio).

Feminizarea peisajului reprezintă doar o parte din fluxul mai larg al estetizării lui. Viziunea secesionistă preface natura într-un produs al ingeniului uman, un artefact rafinat si pretios. La plămădirea imaginii vor participa intens argintul si aurul, alabastrul si sideful, mărgăritarul si topazul, safirul si smaraldul, brocartul, catifeaua, crepul, dantela, mătasea, moarul, purpura... Etalarea acestora e subordonată mereu aspiratiei spre decorativ si perceptiei bidimensionale: "un colt înstelat de cer părea o oglindă adîncă, zugrăvită cu flori de aur" (St. Petică, Făgăduielile eterne); "întreg fundalul pădurei, cu painjenisul de crengi luminat, pare un vitraliu misterios" (D. Anghel, Garda imperială);
"n-am uitat dimineata aceea largă prin al cărei zăbranic începeau să treacă întîile coarde de aur si de purpură" (Gala Galaction, Cimitirul de pe deal). Salvarea peisajelor de riscul încremenirii cade în seama miscărilor ondulatorii, fie că e vorba de "horbota fosforescentă" a valurilor (D. Anghel-St.O. Iosif, Scrisoare veche), de "luna cu crepuri suite pe crestet" (T. Arghezi, Agate negre, 37) sau de cortina fastuoasă a crepusculului: "Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă/ Pe care lunecară mîini albe de printese/ Si-n faldurile care pe-albastre culmi se lasă/ Scînteie pietre scumpe din stofe vechi si-alese" (St. Petică, Cînd viorile tăcură, XV).

O voce interioară, acum la sfîrsit, îmi pune la îndoială legitimitatea demersului. Ai pornit la drum, spune ea, cu o idee preconcepută. Ai adoptat drept călăuză de lectură un concept exterior literaturii. Ai recitit poezia si proza română dintre 1890 si 1914 cu acesti ochelari de împrumut. Ai extras cu penseta, din diversi autori, citate mai mult sau mai putin convingătoare. Le-ai grupat apoi după afinităti tematice si ai construit o suită de tablouri ad hoc, menită să-ti confirme supozitiile initiale. Întreaga operatie e arbitrară si nu rezistă examenului critic.

Da, e adevărat. Am pornit la drum cu o idee preconcepută. Dar nu se poate porni altfel. Ideea preconcepută e o simplă ipoteză, sortită a se valida sau nu. Si nici nu era, în cazul de fată, "preconcepută" pe de-a-ntregul, întrucît se sprijinea pe propriile intuitii difuze si pe unele enunturi ale altora. Da, am recitit textele cu ochelari de împrumut si am extras cu penseta citatele convenabile. Dar degeaba as fi împrumutat ochelarii si zadarnic as fi recurs la pensetă dacă textele nu mi-ar fi oferit din belsug ceea ce speram să găsesc. Da, am construit tablouri ad hoc menite să-mi confirme supozitiile initiale. Dar n-as fi putut construi tablourile dacă însusi materialul străbătut nu mi-ar fi dictat compozitia acestora. Da, operatia e arbitrară, ca orice efort de a deslusi, sub clocotul necurmat si învălmăsit al formelor, torsul tăcut al ideii. Dar cine va sti să ne spună fără ezitări dacă ideea deslusită de noi poartă sau nu pecetea adevărului?