Înapoi la pagina curenta

Cartea Românească:
Sebastian , cronicar muzical de Daniel Cristea-Enache

Criticii atenți ai operei lui Mihail Sebastian, fie ei autori de monografii dedicate autorului, fie nu, au făcut de mult observația că scriitorul este un remarcabil eseist și publicist. Scrisul „la gazetă” nu a fost pentru el o preocupare secundară. Cultura bogată și febrilitatea în câmpul ideilor generale, capacitatea de a face și reface conexiuni, stilul având deopotrivă altitudine și plasticitate – toate acestea și-au asociat o vibrație cvasi-jurnalistică la actualitatea socială și politică. Sebastian avea, cum se spune, priză la realitatea înconjurătoare și simțea nevoia să o consemneze și să o analizeze, sub ochii unui public pe care ambiționa să-l instruiască politic și civic. Și să-l educe estetic. Într-un articol din excelentul volum alcătuit de Geo Șerban, Bucuriile muzicii, în care sunt strânse contribuțiile de cronicar muzical ale lui Sebastian, ca și pagini din Jurnalul său având legături cu domeniul, autorul trece în revistă (cu un accent al dezolării) scriitorii și cărțile din literatura noastră interbelică ce nu ocolesc marea muzică. Fără a omite să vină din nou cu exemplul strivitor al lui Proust, publicistul el însuși scriitor constată, atunci când trece la literatura română contemporană lui: „Capitolul este de o sărăcie care ne amărăște”. Întradevă r, numai doi dintre scriitorii menționați de Sebastian aici sunt din categoria celor importanți și care acordă muzicii importanța ei: Hortensia Papadat-Bengescu, cu „o analiză foarte fină, pătrunzătoare”, și Anton Holban (acesta murise de curând), cu „o sensibilitate muzicală neobișnuită” și o „cunoaștere atentă, metodică”. Al treilea nume care poate fi dat este, indiscutabil, al lui Sebastian însuși.
Volumul, amplu, arată continuitatea fascinației pentru muzică a unui scriitor care își transformă pasiunea în „meserie”. Meloman „de cursă lungă”, cum spune Geo Șerban, el va deveni un cronicar muzical sistematic, adică semnatarul constant (chiar și cu pseudonim) al unor contribuții la zi. Mai mulți ani, actualitatea muzicală se va răsfrânge public prin grila de receptare, analiză și evaluare a lui Sebastian/ Flaminius, în coloanele unor publicații precum „Cuvântul”, „Rampa” și - mai ales - „L’Indépendance roumaine” (textele de aici fiind traduse în română de Geo Șerban). Alegerea și folosirea pseudonimului se explică prin condițiile de confidenț ialitate impuse de statutul, tot mai ingrat, al lui Sebastian; evreitatea este deja culpabilă într- o epocă în care înverzirea se produce tot mai rapid și mai transparent. Dar absolut impresionant e felul în care evreul născut la Brăila pledează pentru încurajarea soliștilor și compozitorilor români, pentru muzica noastră originală, pentru oferirea de șanse egale vedetelor din străinătate și artiștilor din țară. Într-o cronică din martie 1936, dedicată Recviemului lui Verdi, Flaminius deplânge faptul că sala Ateneului a fost „pe jumătate goală”; iar pentru a explica supărătorul dezinteres public, enumeră trei „soiuri de snobism”. Al doilea soi „respinge cu totală nepăsare muzica originală, creația compozitorilor români” (p. 132).
În ianuarie același an, aceeași priveliște dezolantă era explicată în același fel, dar mai pe larg și mai sarcastic: „Joi seară era complet goală marea sală a Ateneului Român. Câți vom fi fost să ascultăm concertul obișnuit al Filarmonicii? Treizeci de ascultători? Patruzeci? Să zicem cincizeci, dar vom fi siguri că am exagerat teribil. Ce explicație să aibă o asemenea bruscă evaziune a publicului, atare masivă și penibilă absență? Să fie oboseala? Să-și fi acordat amatorii de muzică, în chip tacit și unanim, o judicioasă vacanță, după o săptămână prea încărcată? Nu, nu-i de crezut așa ceva. Explicația e mult mai simplă. Nu epuizarea va fi împiedicat publicul să vină joi la concert, ci mai curând indiferența. I se oferea un program de muzică românească. Numai muzică românească. Și atunci publicul a lăsat a se vedea, fără nicio jenă, lipsa lui de încredere și – ceea ce e încă mai grav – lipsa de curiozitate.” (p. 110).
Fără ca Sebastian s-o spună, avem parcă de-a face aici cu o reeditare a situației curente din secolul anterior, când pe scenele teatrelor românești se jucau piese străine, în franceză, și când abundența „traducțiilor” îl făcea pe Kogălniceanu să propună un program de resuscitare a „duhului național”. La aproape o sută de ani de la momentul Introducției la „Dacia Literară”, cronicarul muzical care semnează cu pseudonim în „L’Indépendance roumaine” (în mod ironic, o publicație tot în franceză) va lega lipsa de susținere a muzicii originale autohtone de lipsa de receptivitate a publicului nostru. Criticile sunt cu atât mai apăsate cu cât publicul bucureștean e unul „apreciabil”. Sălile goale atunci când e vorba de artiști români și arhipline când vin în România vedete europene îl fac pe Sebastian să schițeze o teorie, în iulie 1936, așadar în sezonul „mort” în care viața muzicală bucureșteană e sublimă, dar… El ascultă la Radio Lohengrin al lui Wagner, timp de șase ore, fiindcă la Bayreuth „antractele sunt lungi”, iar după acest regal de audiție muzicală, cronicarul se ridică la o anumită „viziune generală asupra artei”, pentru a o elogia. „Devoțiunea publicului” este o componentă importantă în definirea acestui „spirit general”: „Ce e de spus despre acest Lohengrin de la Bayreuth, executat în cea mai înaltă tradiție, cea mai strictă, cea mai riguroasă? Nu e numai prestația cutărui șef de orchestră aflat aici sau a diverșilor interpreți ori instrumentiști. Este mai ales o viziune generală asupra artei, la care au colaborat timpul, generațiile trecute, amintirea marelui maestru, voința moștenitorilor săi spirituali, devoțiunea publicului. Este un spirit general, dincolo de inițiative personale” (pp. 159-160).
Între finalul unei stagiuni și debutul celei următoare, cronicarul muzical rămas fără obiectul cronicii sale se refugiază în programele de profil ale Radioului; nesățios, își cumpără la un moment dat un nou aparat, pentru a prinde cât mai multe posturi europene și cu sunet cât mai bun. Ascultă muzică într-o stare de concentrare care a fost, inițial, una a învățăcelului pentru a deveni, în ani, una a cunoscătorului pasionat. Iar când nu ascultă, vorbește și scrie despre ea: fie în notații de jurnal (foarte bună ideea lui Geo Șerban de a include în volum un segment tematic), fie în pagini întregi dedicate nu unei anumite bucăți, ci câmpului nostru muzical în întregul său. Dacă analiza unor piese denotă finețe critică și bun gust, reflecțiile sistematizate asupra modului cum se prezintă la noi domeniul arată un excelent cunoscător al instituțiilor de profil, al caracteristicilor și particularităților vieții muzicale românești, al mentalităților autohtone, al condițiilor așa zicând „ideale” și „materiale” pe care i le înfățișează arta și artiștii. Într-o enumerare succintă de subiecte întoarse pe toate fețele de Sebastian, să notez „pauperitatea” repertoriului nostru permanent, presiunea exercitată de gustul public asupra repertoriului Filarmonicii, prejudecata valorii soliștilor străini și desconsiderarea celor din țară, confuzia între marea muzică și virtuozitatea în interpretarea ei, improvizațiile prin care se „transformă” o orchestră simfonică într-una de cameră, reluarea la nesfârșit a unor piese și lipsa de curaj în a înnoi repertoriul, lipsa de receptivitate la contribuțiile moderne în muzică, ignorarea și descurajarea tinerilor, pentru a nu se tulbura cumva „adâncul somn filarmonic”, prețul piperat al biletelor ce ține departe un public mai larg, necreditarea muzicii înregistrate pe discuri, amatorismul în instituția serviciului de presă și a impresariatului, în fine, lunga, prea lunga vacanță artistică, pe durata căreia artiști și spectatori, interpreți și critici intră într-un „șomaj muzical”. Cronicarul muzical își ia impresiile de peste tot și alcătuiește cu ele, pasionat și organizat, într-o argumentație strânsă, o imagine panoramică. Trinitatea la care se închină (Bach, Mozart, contemporanul Enescu) face din el un meloman aflat în transa marii muzici; în schimb, peisajul actualității, realitatea culturală înconjurătoare îi mențin viu și în mare formă spiritul critic. Și invers – acest intelectual de o inteligență neliniștită și scormonitoare, atunci când întâlnește capodopera, spune precum un critic francez după Oedipe al lui Enescu: „Je suis ici pour admirer”.
Iată un volum din care imaginea lui Sebastian și structura de profunzime a gândirii lui pot fi recuperate din unghiul contribuțiilor sale, notabile și prea puțin cunoscute, de cronicar muzical.