Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sculptura lui Pablo Picasso de Edward Sava

La mai bine de patru decenii de la dispariţia artistului, creaţia lui Pablo Picasso rămâne în centrul atenţiei. Moştenirea sa este atât de uriaşă şi de proteică încât organizarea unei retrospective a întregii sale opere care să nu fie de dimensiuni gargantueşti pare imposibilă. Expoziţii continuă să fie dedicate unor aspecte particulare ale creaţiei sale pornind de la diferite perioade creatoare, relaţii cu alţi artişti, femeile din viaţa sa, tematici şi medii de exprimare predilecte.

Cea mai recentă dintre ele, „Sculptura lui Picasso”, de la Muzeul de Artă Modernă, reuneşte 140 de lucrări, multe dintre ele rămase în atelierul artistului până după moartea sa şi deci puţin cunoscute. Manifestarea, găzduită de galeriile de la etajul al patrulea, având dimensiuni mai adecvate unui contact intim cu lucrările prezentate, este un eveniment de excepţie.

Picasso este cunoscut îndeosebi ca pictor. Dar, în disputa veche de secole legată de primordialitatea desenului sau a culorii, predilecţia sa a fost întotdeauna pentru desen, formă. Chiar dacă a propus câteodată surprinzătoare alăturări de nuanţe, alţi pictori ai prime jumătăţi a secolului al XX-lea – Matisse, Bonnard, Nolde – sunt îndeobşte consideraţi a fi fost maeştri ai culorii. Fenomenala inventivitate a lui Picasso s-a manifestat în primul rând în desen şi structură, în construcţia arhitectonică a picturilor sale. Ce altceva caracterizează cubismul?

Educat ca pictor, Picasso n-a simţit nici presiunea istoriei nici constrângerile academice atunci când s-a apropiat de sculptură. Fără un atelier propriuzis până la 50 de ani, artistul a fost sporadic interesat de această artă. Perioade de maximă intensitate creatoare au alternat cu pauze îndelungi în care n-a realizat nimic în trei dimensiuni. Dacă în pictură noi interese amoroase se traduc în modificări semnificative de stil, sculptura lui Picasso evoluează în funcţie de materialele pe care le descoperă. Cu o excepţie majoră – voluptoasele busturi inspirate de Marie-Thérèse Walter la începutul anilor 1930 – lemnul, fierul, gipsul, pietrele găsite pe plajă sunt „muzele” care-l inspiră.

A dedica o expoziţie exclusiv sculpturii artistului demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pablo Picasso a schimbat radical modul în care definim şi ne apropiem de această artă. În acelaşi timp, este o abordare limitatoare. Picasso n-a creat decât rar lucrări tridimensionale, dar asta nu înseamnă că a renunţat la pictură, desen, grafică în perioadele în care a fost interesat în primul rând de sculptură. A înţelege de ce a sculptat într-un anume fel devine mult mai dificil în absenţa unui context… Un „Cap de femeie”, expus în prima galerie, seamănă cu o figură din „Domnişoarele din Avignon”… Structurile complexe din sârmă metalică din anii 1929-1931, realizate în atelierul prietenului său Julio Gonzalez, sunt direct legate de desenele sale din acea perioadă când artistul s-a apropiat cel mai mult, fără să facă pasul decisiv, de graniţa abstractului… Formele din gips, inclusiv busturileportret ale lui Marie-Thérèse, alcătuite în anii 1930 în atelierul din Boisgeloup, sunt apropiate de metaforele pline de referinţe erotice ale suprarealismului, de lumea clasicismului antic ( „Femeie cu frunze”, „Oratorul” ) care l-a atras în special în perioada interbelică dar şi de „Guernica” ( „Femeie cu vază”)… Exemple ale zecilor de piese de ceramică create în perioada petrecută la Vallauris sunt decorate cu siluete care amintesc desenele de pe vasele greceşti dar reprezintă şi o premoniţie a „baletului” din lucrările sale târzii având drept protagonişti muşchetari, toreadori, minotauri şi demoazele gata a fi cucerite.

Privind ansamblul operei sale, tridimensionalitatea la Picasso este, fireşte, relativă. Una dintre cele mai importante caracteristici ale realizărilor sale este ştergerea graniţei dintre creaţia în plan şi cea în spaţiu. Preluând de la Braque ideea şi tehnica alcătuirii colajelor, Picasso concepe în 1912 o chitară din carton, urmată doi ani mai târziu de o altă variantă din foi metalice. André Salmon, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai artistului din acea perioadă, descrie mirarea celor care au văzut „Chitara” în atelier: „Stă pe un piedestal? Este agăţată pe perete? Este o pictură sau o sculptură?” şi răspunsul creatorului: Nu este nimic, este doar o chitară… După secole în care sculptorii au fost în primul rând preocupaţi de chipuri şi trupuri, Picasso aduce în prim plan un obiect oarecare. Imaginea nu este „ascunsă”, nu trebuie „descoperită” într-un bloc de marmură sau trunchi de copac; sculptorul nu foloseşte dalta ci, mult mai prozaic, asamblează şi lipeşte unele de altele fâşii de carton. În decursul procesului creator, el dă pentru totdeauna la o parte conceptul de iluzie spaţială sub a cărui umbră arta apuseană trăise vreme de 500 de ani, de la Renaştere încoace, căci „Chitara” sa pare să existe simultan în mai multe dimensiuni. Mai mult, noutate în sculptura occidentală, „golul”, spaţiul „negativ” devine la fel de important ca şi „plinul”, corpul vizibil al sculpturii, concurând cu acesta să atragă atenţia privitorului.

În aceeaşi sală în care sunt expuse chitarele, Ann Temkin şi Anne Umland, curatoarele expoziţiei, au reunit, pentru prima oară de când au părăsit atelierul artistului, şase variante ale micii sculpturi-asamblaj „Paharul de absint” (1914). Tradiţional, pornind de la un acelaşi model de ceară, sculpturile din bronz ar fi trebuit să fie identice. Artistul a conferit însă fiecărei piese propria individualitate, pictând materialul cu pigmenţi şi modele decorative diferite. Înconjurând aceste piese delicate, trecând de la una la alta, neînţelegând cum de ţi se pare că vezi simultan paharul din care nu se poate bea şi lichidul interior, ai impresia că formele sincopate dansează, că ceea ce vezi este structurat în mai mult de trei dimensiuni.

Înrâurirea exercitată de Picasso asupra artei secolului al XX-lea a fost desigur colosală. Fiecare dintre creatorii majori ai veacului a fost nevoit să se raporteze cumva la opera sa în general şi la sculptura sa în particular. Artişti atât de diverşi precum Boccioni, Tatlin, Giacometti, Duchamp au învăţat lecţii esenţiale de la Picasso... Alăturând lucrări din diferite perioade ale creaţiei spaniolului şi realizări ale unor artişti contemporani – Jasper Johns, Lichtenstein, Hockney, Martin Kippenberger – o manifestare, propusă în aceste zile la „Grand Palais” din Paris şi intitulată „Picasso.mania”, detaliază perpetuarea influenţei sale în arta de azi.

Umbra creaţiei tridimensionale a lui Pablo Picasso este prezentă şi în multiple manifestări culturale aici, la New York. Prima retrospectivă de anvergură găzduită de noul sediu al Muzeului Whitney a fost consacrată operei lui Frank Stella (născut în 1936), una dintre figurile seminale ale artei americane actuale care a renunţat la minimalismul tinereţii sale pentru structuri complexe, multidimensionale care transcend graniţa dintre pictură şi sculptură. ?anţuri săpate în culori sumbre au lăsat loc unor compoziţii cu multiple straturi în culori flamboaiante. Conceptual, nimic prea nou în raport cu Picasso. Doar materialele – aluminiu, oţel, plastic, fibră de sticlă – sunt „modernizate”.

O recentă montare a operei „Lulu” de Alban Berg la Metropolitan Opera a fost semnată de sud-africanul William Kentridge. Maestru al colajului, integrând în scenografie secvenţe filmate ce pornesc de la desene în cărbune, Kentridge citează aproape direct imagini ale „Femeilor plângând” din perioada premergătoare „Guernicăi”. Personajele, costumate cu tunici desenate, uriaşe mănuşi albe aplicate şi coifuri pe care sunt creionaţi ochi egipteni te duc cu gândul la un Picasso suprarealist lucrând în ceramică.

În pofida meritelor ei indubitabile, expoziţia de la MoMA pare, la fel ca şi clădirea muzeului proiectată de Yoshio Taniguchi, întrucâtva lipsită de „suflet”. Nu există munţi şi văi. Cele două curatoare n-au subliniat piese favorite pe care să le amplaseze într-o lumină specială. Cu toate că numeroase exemple există, nu a fost pus suficient în valoare ludicul lui Picasso… Artistul nu a fost doar un demiurg dotat cu o extraordinară forţă creatoare ci şi unul cu un teribil simţ al ironiei. Atent cunoscător al istoriei artei, el priveşte cu dispreţ „obligaţia” sculptorului de a evoca zei şi zeiţe cu volume rotunjite, alegându-şi ca temă obiecte utilitare pe care le reprezintă cu linii drepte şi unghiuri ascuţite… Schiţele pentru monumentul funerar nerealizat al lui Apollinaire desfid ideea de „soliditate” menită eternităţii… În masivele capete reprezentând-o pe Marie-Thérèse, el respectă întrucâtva unduirile statuilor clasice dar modelează un chip de femeie al cărui nas este o evidentă referinţă la sexualitatea masculină… Picasso a fost mereu un scamator, un mag care transformă vase din ceramică în păsări, farfurii în arene pentru coride, şuruburi în picioarele unei femei citind, o maşinuţă de jucărie într-un cap de maimuţă, o şa şi un ghidon de bicicletă într-un cap de taur, mingi de tenis în ochi bulbucaţi…

Dacă Pigmalion a vrut să însufle- ţească o statuie, Pablo Picasso inspirat de „muzele” sale, a reuşit, ca nimeni altul, să insufle viaţă în aproape tot ceea ce a creat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara