Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Sculptorul şi Poetul de Pavel Şuşară


Vasile Gorduz a realizat un bust al lui Ioan Alexandru. în acest moment nu ştiu cum arată lucrarea şi nici nu ştiu exact care este destinaţia ei. Aş putea afla uşor, sunîndu-l chiar acum la telefon, acolo, în nordul său grăniceresc, pe prietenul meu Gavrilă Ţărmure, pe Ţî, organizatorul şi regizorul suitei de evenimente în care limbajele se întîlnesc, artele se interpătrund şi artiştii se apropie, şi care a reuşit să facă la Bistriţa, pe cont propriu, adică prin propria-i fundaţie, ceea ce actualul minister al culturii, aşa, cu literă mică, după ortografia anilor '90, nu l-a lăsat să facă în mod firesc şi cu instrumentele instituţionale pe care i le-ar fi pus la îndemînă calitatea sa legitimă de Şef al Culturii locale, de data asta cu majusculă, pentru că aşa vreau eu şi aşa se şi cuvine dacă ne luăm după fapte. Dar nu-l sun pe Ţî din două motive: mai întîi pentru că m-a sunat el atît de insistent în legătură cu acest text încît cred că şi-a epuizat întreaga energie rezervată comunicării prin telefon şi nu se cade să-l mai zgîndăr eu acum, cînd tocmai s-a relaxat, şi, în al doilea rînd, pentru că nu vreau să scriu despre lucrarea lui Gorduz, nici despre efigia lui Ioan Alexandru şi nici despre orice altceva din registrul strict al artelor plastice. Vreau doar să înţeleg de ce! Adică de ce această alegere, de ce această relaţie, de ce această comunicare! în care loc anume s-au putut întîlni Ioan Alexandru şi Vasile Gorduz, s-au putut întîlni aşa de profund şi atît de exact, încît Sculptorul să simtă nevoia hipostazierii Poetului? Aparent, în nici unul.
Ioan Alexandru: înalt, uşor adus de spate, cu mîini aeriene, în veşnice dansuri retorice, cu priviri vizionare şi cu buzele mereu întredeschise pentru a elibera, după caz, fie surîsuri imponderabile şi angelice, fie muşcături benigne şi fraze vituperante, scriitor din neputinţa de a se acredita ca apostol şi poet paradoxal, pregătit mereu să-şi mîntuie răzvrătirea în elan apologetic şi senzualitatea în substanţă liturgică şi în spasm profetic, tentat de lume, dar sedus mereu de istoria sacralizată şi de viitorul paradiziac, oare cum putea el să se întîlnească, în acelaşi spaţiu, cu
Vasile Gorduz: mai degrabă scund, cu mîini grele şi butucănoase, cu degetele maronii de la aburul satanic al nicotinei, cu unghiile înnămolite, cu faţa brăzdată, nebărbierită şi pămîntie,cu priviri candide şi sfioase de ţăran, de ţăran exilat din geometria severă a pămîntului şi din armonia ciclurilor pastorale direct în vîltoarea ilogică şi în ceremonialul barbar al unui oraş care nu şi-a găsit nici ordinea, nici scara, şi nici cadenţa, taciturn şi febril în acelaşi timp, scufundat ca un foetus în pîntecele umed şi nocturn al materiei, cu sperma şi cu zoaiele facerii curgîndu-i ca secreţiile unui vulcan noroios printre degete, dar incurabil însetat de lumină, de mlădierea ei pe vibraţiile cărnii, oare cum putea el să se întîlnească, în acelaşi spaţiu, cu
Ioan Alexandru: cel care a trăit prin cuvinte cu credinţa patetică, nu o dată imperativă şi, de multe ori, îmbrăcată în veşmintele imprecaţiei, că în lumea înaltă şi gravă a acestora, că în sonoritatea lor mustind de seve pale sau de alcooluri corozive, se ascunde Cuvîntul însuşi, Logosul întemeietor şi cel întrupat, trecutul, prezentul şi viitorul, suferinţele mundane şi înălţarea la ceruri, tentaţiile voluptoase ale întunericului şi pulsaţia calmă, egală cu sine, a razei lăuntrice, a luminii veşnice şi necreate, oare cum putea el să se întîlnească, în acelaşi spaţiu, cu
Vasile Gorduz: îngînduratul şi solitarul luptător cu materia, creatorul de chipuri şi cioplitorul de imagini, omul fără memorie personală, fără posesia măruntă a propriilor plăsmuiri şi fără orgolii, mărturisite sau numai subînţelese, de stăpîn peste o împărăţie de fantasme pe care doar el singur le vede şi pe care tot numai el singur, în întregul univers, poate să le strige pe nume, să le dea formă şi viaţă şi, mai apoi, să le arunce în braţele tuturor ca pe nişte ofrande ale pămîntului, ale pietrei, ale aerului, ale apei, ale focului şi ale visului, oare cum putea el să se întîlnească, în acelaşi spaţiu, cu...
...oare cum puteau să se întîlnească amîndoi, Vasile Gorduz şi Ioan Alexandru, dacă nu cărînd aceeaşi povară pe umeri şi stînd cu ochii aţintiţi către acelaşi bulgăre de foc din geana orizontului. Ioan Alexandru s-a pornit din hăţişurile unui ţinut poetic sălbatic, din strigătele de revoltă ale vieţii tinere şi ale sîngelui incadescent, iar Vasile Gorduz din sufletul materiei primare, gemînd încă sub povara geologiei, şi amîndoi au luat pieptiş, pe căi diferite, dar pe un traseu unic, urcuşul spiritual sprijinit pe un sens descendent: Ioan Alexandru a coborît pînă la imnul pindaric, la muzica veterotestamentară şi la sonul liturgic al Sfintelor Scripturi, iar Vasile Gorduz pînă pe buza neoliticului, pînă la lumina clasicităţii greceşti şi pînă la freamătul pur al zorilor creştinătăţii. Şi tot amîndoi s-au întîlnit în istoria mică, luptîndu-se făţiş, din spatele aceleiaşi baricade, cu dihania pe care comunismul ne-a însămînţat-o în grădini şi în suflete, unul prin angajare politică explicită, celălalt prin acţiune civică şi prin pildă morală, după cum s-au mai întîlnit acum la Bistriţa, în ograda culturală a prietenului meu Gavrilă Ţărmure, adică a lui Ţî, pe care n-am mai apucat să-l sun eu la telefon din pricina simplă ca m-a sunat el încă o dată, evident pentru a mă întreba ce se mai întîmplă cu acest text, şi eu i-am spus că e OK, o să i-l trimit imediat, ba chiar i-am şi citit un fragment ca să mă creadă, e un adevărat poem, mi-a spus el, cam asta aş vrea şi eu, i-am răspuns, şi Ioan Alexandru şi Vasile Gorduz ar merita cîte un poem amplu şi încăpător precum foşnirea mătăsoasă a mărilor de sare (citat din memorie), text pe care l-am terminat chiar astăzi, 26-08-2002, ora 16.30, şi pe care i-l trimit la adresa de e-mail convenită, adică icioba@rsb.ro şi îl semnez mai jos, cu toată dragostea, Pavel Şuşară.

Post Scriptum. L-am semnat, l-am trimis la adresa de mai sus şi am socotit că totul este în regulă, pînă cînd ţîîîîrrrrr!, sună telefonul... Vocea lui Ţî. Şi nu tocmai veselă.
-Ştii, îmi zice el, avem o problemă.
-Ce problemă? îl întreb eu.
-Cu textul despre Gorduz şi Alexandru, îmi spune el. Ştii, există aici opinia că mă lauzi prea mult în timp ce critici Ministerul Culturii. Şi nu se cade. N-ai putea să mai îmblînzeşti puţin tonul, şi cînd e vorba despre mine, şi despre Ministerul Culturii?
-Nu, îi răspund eu, nu pot nici una, nici alta, pentru că tu şi bietul Ştefan Drăghici de la Călăraşi aţi fost cei mai buni consilieri culturali din ţară, iar Ministerul Culturii v-a măturat ca pe nişte gunoaie. Pe Drăghici împingîndu-l indirect în mormînt, iar pe tine aruncîndu-te cît colo, din plină performanţă managerială şi administrativă. De-asta te-am lăudat pe tine şi am hulit Ministerul Culturii.
- Păcat, îmi spune el, pentru că atunci nu apare.
-Cine nu apare? îl întreb.
- Textul, îmi spune el.
- Cenzură, care va să zică! Şi cine se mai ocupă acum cu asemenea treburi gingaşe?
- Nu pot să-ţi spun, că iar o să fiu acuzat că te influenţez.
- Da?! mă mir eu.
- Da, îmi confirmă el.
- Păcat! exclam eu.
- Mare păcat! cade şi el de acord.
Şi telefonul clanc, iar prietenul meu Gavrilă Ţărmure, zis Ţî, amuţeşte la capătul firului, acolo, în Bistriţa lui, unde nu este admis să lauzi o persoană şi să critici o instituţie. Dumnezeu să-i ierte pre dînşii, că nu ştiu ce fac! Amin!