Numărul curent: 39

Pagini de jurnal:
Scriu din datorie de Tia Şerbănescu


Mi-aş fi dorit să public un roman în 2002, sau un jurnal al celor petrecute după Revoluţie, cînd, har Domnului, s-au întîmplat destule. Prea multe, poate, pentru ca un biet condei să ţină pasul cu ele, prea contradictorii pentru ca un singur suflet să le înţeleagă şi să le ierte, prea murdare pentru ca din magma lor să iasă o carte curată.
Acest jurnal sporadic al anilor 1987-1989 parcă ar aparţine altcuiva. Nu mi se pare nici lipsit de primejdii: e destul de riscant să-ţi expui sensibilităţile, fie ele şi epuizate sau depăşite de timp. Am acceptat să-l public la insistenţele Adinei Kenereş, de care mă leagă o prietenie de aproape două decenii. Dar am şi speranţa, nemărturisită pînă acum, că această carte ar putea fi prefaţa unei evocări a perioadei postrevoluţionare la care continui să visez. Sigur că asemenea promisiuni sînt imprudente - nu ştim niciodată dacă vom mai avea răgazul să scriem, nici ce va trebui să amînăm. Poate că, odată scrisă aici, promisiunea de a încerca să-mi amintesc cîndva ce am trăit în ultimul deceniu va constitui o obligaţie pe care bioritmul meu n-o va putea ignora. Dar o să ne mai intereseze cu adevărat viaţa noastră sau numai supravieţuirea?


20 ianuarie-aprilie 1988


Nu mai ştiu să rîd şi nu mai găsesc motive de rîs. Din cînd în cînd rîd totuşi: cînd, la 1 februarie, adică acum zece zile, a căzut o ninsoare abundentă şi neaşteptată, în şedinţa de machetă de la ziar discuţia a debutat prin referiri la vreme. Unul din şefii de secţie a afirmat convins: "Există un Dumnezeu al noii revoluţii agrare!" Dar ce fel de rîs e acesta? E mai degrabă un sughiţ mecanic. Ce oribilă senzaţie de carantină!
În numărul din 21 ianuarie al României literare a apărut un articol amplu al lui Traian Coşovei care dezvolta, nici mai mult, nici mai puţin, o paralelă între cele două genii naţionale: Eminescu şi Ceauşescu. Cum înălţăm singuri uneori monumente de jeg! Îmi închipui că autorul era şi mîndru de "găselniţa" lui. Avea şi de ce: pe asta, într-adevăr, n-o mai făcuse nimeni. Eminescu şi Ceauşescu. Scriu numele astea alături ca să văd dacă nu se întîmplă ceva: nu-mi înţepeneşte mîna, nu se întrerupe lumina, nu se strîmbă peniţa... În ciuda temerilor mele, nu se întîmplă nimic. Ni se permite totul, aşadar, absolut totul, cu condiţia să fim proşti şi murdari. Ei bine, aproape că aşa am şi devenit.
Şi pentru ca tabloul să fie complet, elocvent, simbolic, să adaug că oraşul este invadat de o lună de zile de armata "eliberaţilor" din închisori. Graţie generosului decret prezidenţial emis cu ocazia zilei de naştere, au beneficiat de amnistie aproape toţi deţinuţii (în proporţie de peste 90%), inclusiv tîlharii. Închisorile s-au golit, gospodăriile anexe îngrijite de ei sînt acum îngrijite de miliţienii care-i păzeau, iar oraşul s-a umplut de "cetăţeni" în haine de vară (majoritatea se lasă "prinşi" la sfîrşitul verii) care au spart în lanţ, încă din prima săptămînă, cîteva zeci de magazine. La noi în cartier au fost sparte trei, aşezate unul lîngă altul: îmbrăcăminte, încălţăminte şi electrocasnice. A fost atacat vînzătorul de la unul din aprozare, căruia i-au luat banii, hainele, ceasul şi i-au smuls dinţii de aur din gură cu atîta energie, că i-au rupt falca. Copiii sînt ameninţaţi cu briceagul să dea pîinea din mînă. În toate cartierele se înregistrează victime. Filantropia atît de unilaterală a preşedintelui are, desigur, un substrat şi, sub el, încă unul: primul ar fi că aceşti nenorociţi pot foarte bine să trăiască pe spinarea noastră, şi nu a statului; şi al doilea ar fi că, dacă preşedintele nostru a făcut vreo experienţă în viaţa lui, aceea a fost a închisorii. Fiind unica sa experienţă, fireşte că n-a putut s-o uite. Îmi închipui corul acestor nenorociţi (se prea poate ca o parte dintre ei să fie chiar nevinovaţi, avînd în vedere felul în care merg, în general, lucrurile) cîntînd cîntecele de slavă de la televizor. Sînt singurii care au motive reale de recunoştinţă. Nişte părinţi disperaţi, a căror unică fiică, în vîrstă de 7 ani, a fost violată şi apoi ucisă de un nemernic care a scăpat imediat - căci decretul anula şi procesele aflate pe rol -, au jurat că-şi vor face singuri dreptate omorîndu-l pe vinovat. Probabil că, dacă o vor face, ei nu vor mai beneficia de nici o graţiere (ianuarie a trecut) şi vor executa pedeapsa hărăzită de fapt criminalului care a ucis-o pe fiica lor. Şi totuşi, ce justiţie adevărată i-ar putea găsi vreodată vinovaţi? Aberaţiile se ţin lanţ, de altfel, chiar în cazul acestor gesturi de bunăvoinţă pe care, în treacăt fie zis, n-am înţeles niciodată de ce suveranii le adresează dintotdeauna cu precădere delincvenţilor.
E drept că în acele zile şi noi, ceilalţi, avem parte de ceva resturi. încă din prenoaptea aniversărilor, lumea se aşază pe lăzi în faţa alimentarelor şi a măcelăriilor, ştiind că trebuie să "se bage", trebuie să "să se dea" ceva: brînză, carne, mezeluri. Şi, într-adevăr, este o săptămînă de o sumbră sexualitate alimentară: "se bagă" şi "se dă" cîte ceva, într-o învălmăşeală disperată, cu bani aruncaţi pe tejghele... Cu ghionturi în coaste, cu hainele răvăşite, cu ochi holbaţi, vineţi de frig şi muşcaţi de ger, răguşiţi de ţipete, cei care au apucat să plătească ceea ce "s-a dat" şi "s-a băgat" ies ameţiţi ca după o noapte dezmăţată, petrecută într-o casă de toleranţă, cu pachetele pe care toţi le privim ca pe nişte trofee.
Secvenţele se leagă între ele ca într-un coşmar. Vizavi de complexul alimentar unde se adună zilnic toată populaţia validă a cartierului se află o unitate militară şi un cămin de nefamilişti. La geamurile celor două instituţii apar adesea reprezentanţi ai masturbării în exerciţiul funcţiunii. Cîteva alei mai departe, în dreptul şcolii elementare, poţi întîlni o femeie bătrînă care şchioapătă cu furie, învîrtind un baston ce se abate adeseori la nimereală spre cei ce întorc privirile la strigătele ei, individualizate, în larma din jur, de un puternic accent rusesc: "România-sifilis! Bag p... mea rusească în p... românească! Curve! Am pensie mică şi toţi se f...! România-sifilis!" Copiii ascultă cu zîmbete speriate aceste lozinci cînd internaţionaliste, cînd naţionaliste, dar nu îndăznesc să rîdă de frica bastonului care, ca şi stăpîna lui, nu glumeşte deloc. Pitorescul tablou este întregit acum de noi veniţi, ale căror semnalmente se comunică în şoaptă la cozi. Miliţia, fireşte, nu "se bagă", ci apare la Alimentara, de unde iese cu sacoşa plină, în murmurul general. Femeile gravide sînt gonite din faţă cu observaţii răutăcioase şi indecente, iar miliţienii, cu sacoşele pline, pe care şi le aburcă în portbagaj, surîd auzindu-le.
Apare şi un individ fără o mînă, care-şi vîntură hîrtiile de erou de război şi-şi croieşte drum pînă în faţă. Coada se împarte în două: unii ţin cu eroismul dovedit pe front, celorlalţi puţin le pasă de aşa ceva. Profitînd de dispută, invalidul ajunge în faţă, îşi umple sacoşa şi pleacă, într-un cor de înjurături, căci victoria lui îi scoate din sărite şi pe cei care-i ţinuseră partea. Îmi amintesc că l-am văzut pe eroul ăsta de nenumărate ori şi că o vecină de-a lui ne-a informat odată că nu şi-a pierdut mîna în război, ci într-un accident, dar că nimeni nu s-a uitat niciodată în hîrtiile lui. Chiar aşa, cine să se uite? Eroismul e eroism, iar omul a dovedit-o mai ales la cozi, unde s-a descurcat admirabil. Chiar dacă nu era erou, eu l-aş fi făcut.
În jurul cozilor adulmecă o haită de cîini flămînzi, în speranţa că vor căpăta ceva. În urma demolărilor, au rămas fără stăpîni şi mişună pe străzi, cînd speriaţi, cînd agresivi. Ne e milă şi ne e frică şi de ei. Cînd sînt înnebuniţi de foame sar asupra femeilor şi a copiilor cu sacoşe din care miroase ceva. Cozile au astfel o gardă canină multicoloră, care latră, mîrîie, roade ce i se mai aruncă şi, uneori, de frig, de plictiseală, membrii ei încep să se miroasă, îşi dau tîrcoale, se ling şi, pînă la urmă, se îmbîrligă pe loc, obligînd lumea să ocolească fericita pereche. Femeile scuipă şi-şi obligă copiii să se întoarcă cu spatele. Bărbaţii îşi rînjesc gurile ştirbe şi-şi proptesc buzele veştede pe ţigări care se sting întruna. Deasupra zboară cîrduri de ciori şi stoluri de guguştiuci. Semn că va ninge. Dar ciorile dispar deodată şi nimeni nu mai ştie ce înseamnă asta...
Uneori am răbdare să parcurg acest tablou pînă la capăt, dar niciodată pînă la sfîrşit. De cele mai multe ori cedez, mă urc în maşină şi încerc să-mi ofer iluzia unei evadări. "Uite, a dracului!", aud în urma mea, "se urcă-n maşină şi pleacă!" Le simt privirile pline de ură, o ură stimulată de orice - de zgomotul motorului acum -, şi-mi simt neputinţa. De altfel, ajunge să parchez undeva pentru cîteva ore ca să văd la întoarcere rezultatele acestei uri fără adresă, care nimereşte adesea şi pe biata mea maşină. Un cauciuc spart sau dezumflat, lămpile de poziţie sau oglinda retrovizoare smulse. Apuc uneori să văd cum, în trecere, cineva dă un pumn sau un picior în tablă şi lasă acolo o înfundătură. Altcineva tîrîie un cui pe toată lungimea caroseriei şi zgîrie vopseaua. Ce să le spun? Dacă le-aş mărturisi că altceva nu am şi că m-am chinuit pentru maşina asta doar ca să cîştig timp, pentru că nimic nu mi se pare mai limitat decît timpul pe care-l avem de trăit, oare i-aş înduioşa? Şi dacă le-aş spune adevărul, anume că jumătate din timpul pe care-l cîştig astfel îl pierd scriind articole stupide, în care trebuie să vîr citate ceauşiste, oare m-ar linşa sau, de frică, şi-ar înghiţi ocările? Ajunge să le vezi privirile - privirile noastre, ale tuturor, nu-i aşa? - atunci cînd decretele anuale de iarnă opresc circulaţia. "Na, că v-a potolit! Să vedeţi şi voi cum e!" Citesc această satisfacţie în ochii tuturor - nici unul nu-şi mai pune problema că vom călători de două ori mai greu în autobuzele şi aşa insuficiente. Le ajunge ideea vom întîrzia cu toţii, că ne chinuim cu toţii.

Şi acum, ca să respect adevărul, trebuie să mărturisesc totuşi că am scris aceste pagini amînînd altele. Căci trebuie să mă întrerup pentru a scrie o recenzie anonimă la un volum omagial pe adresa binecunoscută. Cînd, cu cîţiva ani în urmă, într-o revistă rău famată (pe care chiar un colaborator asiduu al ei o numea cu umor dosnic "bordelul nostru") a apărut un articol în care "cazul" Procopius era considerat un simbol al poporului român - spre indignarea multora care au protestat, considerînd afirmaţia jignitoare şi dovedind incultura autorului -, mi-a venit în minte: "Gura păcătosului adevăr grăieşte." Ei bine, adevăr grăit-a! Mă opresc aici şi, din resturi de cuvinte, voi înşira fraze "de gata" despre poezii "de gata" pentru gazeta de perete care a devenit, o dată cu celelalte ziare, şi ziarul "nostru", cum îi zic unii dintre zeloşii corespondenţi voluntari. Unul dintre ei a fost ani în şir Gabriel G. Bacovia, fiul poetului şi custodele muzeului memorial. Acum a mai rărit-o pentru că nu mai există posibilitatea de a publica nici o ştire despre "muzeul nostru". Uluitoarele sale misive soseau - uneori cîte două odată - ca aduse de vînt, pline de timbre şi de stampile, precum şi de dungi prin care "Zimbrul" (într-o vreme îşi alesese acest pseudonim) se asigura că nu-i vor fi violate plicurile. Plicurile purtau minimum cinci ştampile în afara celor două ale Poştei. Una mare, dreptunghiulară, conţinea însemnele Muzeului memorial G. Bacovia, cu adresa, telefonul, numărul de înregistrare, codul poştal, orarul de funcţionare, cu menţiunea "luni închis". Alta, lungă de un rînd, cuprindea cuvintele "conducătorul muzeului "George Bacovia"", iar altele, cel puţin trei, mai mici, dreptunghiulare, risipite la nimereală, reprezentau ştampila "Muzeului memorial "G. Bacovia"". Urmau cele două ştampile poştale, timbrele, dungile şi, fireşte, iarăşi adresa exactă a muzeului şi iscălitura directorului, de data asta scrise manu propria. Cîteva pagini roz, prinse cu ace în interiorul plicului, aduceau la cunoştinţă ex-abrupto necazurile corespondentului care se iscălea abundent pe fiecare pagină şi în fiecare colţ liber al textului.
Iată un asemenea text:

"23. IX. 1976

1) De ce nu se găsesc?
2) De ce nu sîntem mai des popularizaţi?
3) Benzi de magnetofon pentru pickupuri! Am căutat pentru muzeul nostru, fiind f. necesare, dar ia-le de unde... nu-s!
4) Capse mici (pentru capsatoarele mici) chinezeşti! Degeaba am căutat prin oraş! Nicăieri nu-s!
5) Pixuri cu 4 culori! Sînt f. utile. Dar imposibil de găsit!
6) De ce ONT-ul şi BTT-ul, cînd organizează excursii cu turişti vîrstnici şi tineri, nu include în nici un ghid turistic (şi nici nu vin cu maşinile lor... la aceste muzee!) muzeele Tudor Arghezi şi G. Bacovia din sectorul 5?! Oare aceste 2 muzee nu-s valoroase?! Şi nu pot fi puncte turistice?!
7) De ce (e f. f. mult de cînd a "murit" acest f. bun procedeu, şi este regretabil!) nu mai apar în presa noastră cotidiană programele de funcţiune (măcar săptămînal!!) ale muzeelor - atît memoriale cît şi cu alt profil - din Capitală?!
8) Radio şi TVR ar trebui (cît şi ziarele noastre!!) să popularizeze mai des şi mai efectiv muzeele memoriale!! Am avut o suită de manifestări în sect. 6 (programul trimis va confirma acest lucru!!) la... Radioul şi TVR au primit invitaţi, deci, dar la nici o manifestare nu le-am văzut prezente!!
9) Şcolile; liceele; facultăţile; instituţiile; căminele de tineret; UTC-urile (municipal şi din sectoare); atît din capitală cît şi din ţară de ce nu organizează lecţii deschise despre T. Arghezi şi G. Bacovia? Cît şi dese vizite în grupuri masive?!!? Prea mare pasivitate! Eu propun Ministerului Educaţiei şi Învăţămîntului să includă în programele şcolare (încă din clasele primare începînd) 2-3 ore pe săptămînă de orientare şi cunoaştere a muzeelor noastre, la care să vorbească chiar coordonatorii şi conducătorii muzeelor despre fiecare muzeu în parte!
Radio, TVR; cît şi mai dese excursii - ONT şi BTT - şi mai dese lecţii deschise ţinute chiar la muzeele respective!!"
Urmează iar data, două ştampile puse una peste alta (ale muzeului), iscălitura şi, dedesubtul ei, cîteva lămuriri: "conducătorul muzeului - vice-preşedinte al Comitetului Sindical Muzeul de Istorie al Municip. Buc.".
Pe ultima pagină, în chip de post-scriptum, corespondentul îşi mai întărea o dată textul: "Este necesară o educaţie de făcut tineretului şi la capitolul cunoaşterii patriotismului nostru naţional, cu toate comorile sale muzeistice!! Fapte, nu vorbe!
Deci, mai multă receptivitate şi mai multă popularizare a acestor muzee în presă."
N-aş fi crezut vreodată că aceste pitoreşti scrisori, ambalate în plicuri atît de bogat ornamentate, îşi vor sista apelurile către Casa Scînteii. Iată însă că, în numai cîţiva ani, pînă şi energicul Gabriel Bacovia s-a resemnat. Îmi amintesc cu duioşie cîteva versuri ale sale dedicate ilustrului său tată, trimise unei reviste şi citate la poşta redacţiei: "Cu mine-ai fost/ Cu mine eşti/ Mereu/ Tot ce-i al tău/ E în muzeu." Poezia era semnată G. Bacovia Zimbrul. Ce soartă au şi copiii scriitorilor! Oare cîţi dintre ei reuşesc să fie la înălţimea părinţilor, cîţi dintre ei reuşesc să-şi păstreze decenţa? Şi, mai ales, cîţi dintre ei nu plătesc cu propria sănătate explozia creatoare a unor părinţi care nu le-au mai lăsat aproape nimic în urmă? De cele mai multe ori biografiile scriitorilor înfăţişează un pîrjol care cuprinde în flăcările sale nu numai destinul propriu, ci şi pe al celor din jur. Dar aceasta e, la urma urmei, soarta oricărei familii, care seamănă foarte bine cu incendiul unui copac: odată ce i s-a aprins o creangă, e imposibil ca el să nu rămînă carbonizat pe latura cu pricina, dacă nu cumva arde cu totul. La scriitori sau la artişti lucrul acesta se vede mai repede pentru că asupra lor, dacă sînt celebri, sînt mereu aţintite cîteva priviri, dar şi pentru că îşi descriu adesea singuri dezastrele.
Jocurile realităţii sînt mai totdeauna imprevizibile. Dacă n-ar exista "vocea sîngelui" care ne-a şoptit de la început cine ne sînt părinţii şi care ne sînt fiii, oare i-am fi recunoscut, ne-am fi recunoscut în ei?
Ajunge să-mi privesc rudele cîteva minute ca să mă sperii - atît de asemănări, cît şi de deosebiri -, ca să nu mai vorbesc de asemănările "contrare"... Mă descopăr mai lesne, la fel de uluitor şi alarmant, în unele gesturi sau în modul de a reacţiona al unor străini. O femeie de serviciu de la un bloc vecin ("blocul albastru"), pe care o văd dimineaţa cînd plec la serviciu făcînd unul şi acelaşi lucru (spălînd treptele de la intrare, apoi ridicînd capul - privind absentă în jur, îşi stoarce cîrpa în găleata aburindă), mă face întotdeauna să tresar. Mi s-a părut, de cum am zărit-o, că-mi seamănă prin ceva, nu ştiu prin ce anume. Mi-ar fi putut fi mamă, mi-ar fi putut fi soră, aş fi putut fi chiar eu. Avem aceleaşi mişcări, aceeaşi siluetă, o anume stîngăcie - la ea, mult mai expusă... Mă întreb uneori ce viaţă va fi avînd dar, în acelaşi timp, nu simt nevoia să aflu nimic. Orice biografie cotrobăită devine o sursă de nelinişte, un depozit de drame, în fine, un şir de întîmplări numite adesea "romane". Mi-ajung cele pe care, vrînd-nevrînd, le ştiu deja din citite. Aceste romane bipede nu mă mai interesează pentru că, totuşi, cele mai multe din ele au, oricît de spectaculoase ar fi, ceva déjà vu. Am observat că această saturaţie e de acum răspîndită. Cînd cineva începe să depene firul necazurilor unei cunoştinţe, ascultătorii îşi astupă urechile, implorînd: "Lasă, nu mai povesti!"

(Fragment din volumul Femeia din fotografie, în curs de apariţie la Editura Compania)