Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Scrisul Margueritei Yourcenar de Sorin Lavric


Una dintre puţinele femei asupra căreia toţi sîntem de acord că este o mare scriitoare este Marguerite Yourcenar. De o asemenea unanimitate nu ştiu ce altă scriitoare se mai poate bucura fără rezerve, cum de altfel nu ştiu dacă cei care au citit-o pe Yourcenar s-au întrebat vreodată în ce anume constă farmecul ei. Citind de curînd Obolul visului, apărută în colecţia ,Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas, această întrebare mi s-a impus de la sine, cu atît mai mult cu cît acest volum, s-o spunem de la început, nu este cea mai reuşită carte a scriitoarei franco-belgiene. Dar poate că tocmai de aceea o carte ca aceasta merită să fie luată în seamă, fiindcă în ea poţi găsi, etalată într-o formă directă, natura intimă a autoarei noastre. Sînt cărţi în care autorul nu reuşeşte să-şi ascundă, în spatele tehnicii scrisului, fondul propriu al fiinţei sale, şi tocmai asemenea cărţi sînt porţile cele mai nimerite spre a intra în lumea ascunsă a personalităţii lui. Iată de ce Obolul visului merită toată atenţia: departe de a fi o capodoperă, ea este tomul privilegiat din a cărui lectură putem desprinde portretul de scriitor al Margueritei Yourcenar.

Cel dintîi lucru ce te surprinde este că Yourcenar a simţit nevoia, la interval de mai bine de 20 de ani, să rescrie această carte. Atît de mult o nemulţumea prima variantă (publicată în 1934), încît, dornică de a retuşa portrete, de a îndrepta unele stîngăcii şi de a rotunji dimensiunile precare ale romanului, Yourcenar l-a refăcut integral, scriindu-l de la cap la coadă. Aşadar, în loc să fi dat uitării cartea, considerînd-o o încercare neizbutită a tinereţii, Yourcenar, urmărită parcă de spectrul neîmplinirii ei, a preferat să se aplece din nou asupra ei restaurînd-o din temelii. Această tendinţă irepresibilă de a umple fisurile unui roman şi de a remedia defectele unei naraţiuni - însuşire al cărei nume propriu-zis este perfecţionismul livresc - este semnul clar al clasicismului lui Yourcenar. Şi tocmai de aceea, prin Yourcenar, forma clasică a scrisului francez a supravieţuit pînă în secolul XX.

E o banalitate să spui că proza clasică a lui Yourcenar te izbeşte prin măsură şi echilibru, în schimb mai greu e să spui în ce anume constă acest echilibru. Tot ce poţi observa, şi încă de la prima vedere, este că în scrisul ei nu sunt de găsit excese sau exuberanţe. Atîta doar că lipsa exceselor nu este rezultatul unei înclinaţii spontane prin care scriitoarea extirpă excrescenţa cantitativă sau deraierile de perspectivă psihologică, ci este urmarea unui travaliu crîncen menit a înlătura orice formă de exces. Cu alte cuvinte, lipsa excesului provine dintr-un alt exces, unul graţie căruia scriitoarea este principial orientată împotriva excesului în genere.

Yourcenar strînge fraza pînă la forma lapidară a unui şir de propoziţii care curg cît mai firesc şi cît mai sudate între ele, dar strîngerea pe care o săvîrşeşte îmbracă mai întotdeauna forma unui rafinament din cale afară de laborios. E multă muncă la Yourcenar, foarte multă. De aici şi hotărîrea atît de bizară ca, în loc să scrie o carte nouă, să se apuce să rescrie una mai veche - Obolul visului. De aceea, cu greu ţi-o poţi închipui pe Yourcenar scriind o pagină dintr-o dată, fără nici o revenire asupra rîndurilor ei. Totul este strunjit, lucrat şi şlefuit pînă la forma aceea de naraţiune ce seamănă atît de bine cu scrisul lapidar, economicos, de-a dreptul zgîrcit pe alocuri.

În plus, nu e nimic patetic sau incandescent în scrisul lui Yourcenar, şi chiar şi acolo unde se poate vorbi de o tresărire afectivă, ea este împinsă pînă la graţia pudică şi neostentativă a unor mărturisiri evazive. Cu Yourcenar, pudoarea aluzivă, ca formă ocolită de a insinua nuanţe neîngăduite, devine procedeu curent de exprimare, iar arta de a sugera fără a descrie devine metoda ei de predilecţie. Yourcenar filtrează viaţa, o dezinfectează, ajungînd să pună pe hîrtie scheletul aluziv al unor trăiri cărora li s-a furat în întregime asperitatea. E ca un biolog care, înainte de a descrie structura unui microb, are grijă să-i atenueze pînă la dispariţie virulenţa. Nu e nimic agresiv, trepidant sau făţiş în proza lui Yourcenar. Pînă şi dramele capătă, sub bătaia melancolică a privirii sale, o tentă suportabilă şi atrăgătoare.

Tocmai de aceea senzaţia pe care o ai, citindu-i cărţile, este că în ele nu se întîmplă nimic. În cărţile ei nu de acţiune poate fi vorba, ci de atmosferă, dar o atmosferă cel mai adesea nostalgică, străbătută de tonul unei tristeţi constante şi iremediabile. Nu este nimic consolator sau mobilizant în scrisul lui Yourcenar, şi tocmai de aceea cărţile, scrise parcă de o fiinţă ce s-a resemnat cu singurătatea ei rafinată, i le citeşti ca să te simţi la rîndul tău mai împăcat cu propria singurătate. Şi tocmai acest amănunt este sursa farmecului lui Yourcenar: scriitoarea are ceva din fineţea unui spirit care a înţeles că viaţa, lipsită în ea însăşi de sens, nu poate fi trăită decît sub forma transformării ei într-un pretext pentru scris sau pentru lectură.

Şi astfel ajung la trăsătura esenţială a autoarei noastre: scrisul ca scop în sine. Cu Yourcenar avem de-a face cu o calofilie dusă pînă la forma de incantaţie discretă a frazei, situaţie în care fraza se susţine prin propriul ei ritm şi prin propria ei sonoritate. În acest caz, ceea ce se spune despre un personaj este însutit mai important decît personajul propriu-zis. În acest fel, obiectul scrisului trece cu totul în umbră, fiind complet eclipsat de felul în care a fost descris.

Sînt scriitori pentru care viaţa are sens numai în măsura în care poate fi trecută în paginile unei cărţi. Yourcenar se numără printre ei. În ochii scriitoarei, o întîmplare are însemnătate numai în măsura în care îi poate servi ca punct de plecare în scrierea unei noi pagini. Aproape că mi-o pot închipui cum, aflată de pildă în cursul unei conversaţii, se ridică brusc, scuzîndu-se politicos, şi trece în camera alăturată pentru a nota o idee sau o întorsătură de frază ce tocmai îi venise în minte. Fraza aceea o vom regăsi-o topită în naraţiunea Obolului visului, fie sub forma unei observaţii psihologice, fie sub chipul unui portret. Pentru asemenea scriitori, viaţa este doar un pretext pentru scris, iar fiecare eveniment trăit este judecat prin prisma a ceea ce se poate scrie pe seama lui. Din această perspectivă, orice faptă e bună, chiar şi abjecţia cea mai revoltătoare, cu condiţia să-i poată servi ca punct de plecare în scrierea unei pagini inspirate, în schimb orice lucru e rău, chiar şi gingăşia genuină a lumii, dacă, plecînd de la ea, nu poate obţine forma livrescă de calitate.

Şi totuşi, nu pot înţelege de ce, despre Yourcenar, se spune că este romancieră. Scriitoarea franco-belgiană e orice altceva, dar nu romancieră. E prozatoare, poetă, eseistă, dar nu romancieră. Nu ştiu nici o carte a ei în care firele narative şi ansamblul viziunii să te îndreptăţească să vorbeşti de un roman. Tocmai de aceea nu am înţeles niciodată de ce Alexis sau Obolul visului sînt considerate romane. Nici măcar în această a doua carte, unde numărul personajelor ar părea să îndreptăţească o asemenea etichetare, nu poate fi vorba de un roman.

Sînt două motive pentru care nu pot vedea în Yourcenar o romancieră. Mai întîi, pentru că nu este o prozatoare de cursă lungă, ea simţindu-se bine pe bucăţi literare de întindere mică: elementul ei de predilecţie sunt povestirile, eseurile sau fragmentele confesive la persoana întîi. În al doilea rînd, deoarece nu poate empatiza cu personajele cărţii - cum este cazul Obolului visului -, cititorul trăind tot timpul cu impresia că asistă la un spectacol artificial în care miza nu stă în redarea fidelă a vieţii acelor personaje, ci în folosirea lor ca pretexte pentru etalarea unei tehnici scriitoriceşti de mare clasă. Şi de fapt chiar asta se întîmplă în Obolul visului, o desfăşurare de tehnică narativă ce nu se poate plia pe profilul psihologic al personajelor. E o discrepanţă vădită între fineţea stilului de care se face uz şi insignifianţa înmărmuritoare a personajelor despre care se vorbeşte. E ca şi cum ai încerca să descrii mersul unui melc făcînd uz de termeni ce amintesc de cavalcada unei cavalerii. Sau e ca atunci cînd ai vrea să descrii spargerea unui geam cu ajutorul unei linii melodice.

În fine, lipsa unei virtuţi de construcţie romanescă face ca Obolul visului să poată fi citit pe fragmente, fără a ţine seama de modul cum se înlănţuiesc ele. Cu alte cuvinte, secvenţele cărţii pot fi citite la întîmplare, deschizînd cartea la începutul unui episod oarecare, şi asta pentru că, încă o dată, avem de-a face cu un scris în care modul în care se spune ceva eclipsează în întregime înţelesul a ceea ce se spune. În Obolul visului, fiecare bucată îşi are toată substanţa în ea însăşi, fără a depinde de secvenţele ce au premers-o sau o vor urma. Yourcenar aşază secvenţele narative juxtapunîndu-le, nu înlănţuindu-le. Totul poate fi aşadar degustat în mod izolat şi în chip separat, începînd cu moto-ul superb al cărţii - ,Să-ţi dai viaţa pentru un vis înseamnă s-o preţuieşti atîta cît merită" - şi terminînd cu ultima scenă din rîndurile ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara