Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Scrisori din Sonora - O mare de urgenţe masculine de Simona Sora

Vă mărturisesc că nu pot localiza exact momentul istoric în care – în literatura română a ultimilor 20 de ani – a devenit infrecventabilă conştiinţa literară la vedere. I-aş zice autoreferenţialitate (ceea ce acum un timp era chiar indicat, ca să vorbim repede şi să ne înţelegem), dar acum mă tem că se va străpezi Poşta Română cu care trimit aceste scrisori din Sonora. Se acceptă sociologia pentru uzul tonţilor, psihologia de cartier, se îngăduie povestirea la firul ierbii, manuscrisul găsit (şi regăsit pînă ajunge ferfeniţă), se îngăduie poezia narativă (se înţelege, domne’) şi poemul-fluviu în enşpe registre diferite, se prizează misticăreala şi teoria conspiraţiei nedigerate. Cînd însă omul care scrie pare să ia o distanţă, cînd apare vreun narator conştient de sine (din nevoi interne) în poveste sau cîte o formă nouă (aşa ceva s-a întîmplat de cel mult trei ori în ultimele decenii), cînd se vede vreo urzeală sau cîte-o armătură la suprafaţă, cîţiva vigilenţi ţipă cît îi ţin corzile vocale: tex-tu-a-lism. Ca şi cum asta ar fi tot sau ca şi cum textualismul n-ar fi fost îndeajuns de fumat şi ridiculizat cam peste tot. Mai nou am văzut că se vînează personajul-scriitor (sau simplul filolog), raisonneur-ul care se presupune că ştie dinăuntru sensul poveştii. Se caută personaje mai viguroase, oameni adevăraţi, nu fantoşe...

Ar fi descurajant, dacă n-ar fi caraghios. În fond, cititorul are toată libertatea din lume în alegerea unei cărţi, mai ales acea libertate cu mari pretenţii, tradusă simplu: „Îmi place / Nu-mi place”. De ce n-ar avea şi scriitorul drepturi absolute asupra identităţii personajelor sale, inclusiv pe acela de a le face, dacă vrea, scriitori (chiar în zilele noastre, cînd mai toţi scriitorii veritabili sînt marginali)? Sau de a-l face filolog de şcoală veche, adică unul care ştie carte, cîteva limbi vii sau moarte şi care-a citit literaturi, nu romanţuri? E plict, nu-i aşa? E gargară, nu? A se scuti! Să ne spună povestea dacă vrea să-l cumpăram. Uite, de pildă, ca X, ca Y sau doamna ?, toţi scriitori de catifea...

Nu sînt atît de vehementă cum par, iar (mai ales) romanele care se adaptează sînt texte care, pe vremea cînd aveam mai mult timp, mă umpleau de veselie. Le citeam cu voce tare prietenilor de aici, din Sonora, traducîndu-le simultan, şi apoi făceam retroversiuni la telefon, pentru prietenii din ţară. E întotdeauna un exerciţiu de umilinţă să verifici infima distanţă dintre un text care imită ethosul literaturii şi (uneori mai expusa) literatură. Sînt momente în care îmi lipsesc scriitori care nu se împiedicau de afişarea sau suprimarea conştiinţei literare (ca Nedelciu, Crăciun sau Muşina), ci de gomoşenii, supe reîncălzite şi imitaţie sterilă.

Îmi pun însă şi întrebări mai directe despre felul în care se citeşte azi, la noi, literatura. Literatura hispanoamericană e practic necunocută, în reala ei amploare şi în condiţiile în care nu a existat niciodată o colecţie coerentă, care să schiţeze mişcări şi curente total necunoscute. S-a citit ceva Borges, s-a spicuit din cîte-un scriitor de stînga sau din cîte-un preferat al culturii oficiale şi s-a trecut direct la boom, mai mult imitat decît citit, că era la modă. Nu pot aşadar să nu am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc cum va fi receptată Silvina Ocampo în româneşte, acum cînd Editura Univers o traduce cu două cărţi din perioade diferite: Furia şi alte povestiri şi romanul Promisiunea. Univers e una dintre puţinele edituri mijlocii care se mai aventurează să publice literatură adevărată, genul acela de scriitori care trebuie descoperiţi încetişor de către cititori maturi şi cu „sufletul format”, cum îşi dorea Clarice Lispector, cea mai importanţă scriitoare braziliană a secolului al XX-lea, care-a intrat doar recent în literatura română, într-o tăcere demnă de împrejurări mai triste.

Cum va fi aşadar primită argentinianca Silvina Ocampo într-o literatură care, mai nou, are alergie la formele noi, la înţelegerea scrisului ca formă de înţelegere a vieţii şi nu ca anestezic sau edulcorant al ei? Măcar de-ar fi primită aşa, machist, cum ne place, ca nevastă a lui Bioy Casares şi amică a lui Borges sau ca sora Victoriei Ocampo, feminista de la revista Sur... De obicei, în istoria literară, vecinătăţile simple dau grile de lectură complicate, deşi, uneori, din comentarii simpliste („e mai bună decît soră-sa”) se pot naşte adevărate curente de opinie... Şi, da, Silvina era mai bună decît soră-sa, era, după mulţi, „cea mai deşteaptă dintre femeile Ocampo”, oricum, cea mai fantastă, în fine, cea mai nefericită (căci, cîtă luciditate...) dintre ele. Silvina Ocampo a fost una dintre cele mai neobişnuite scriitoare hispano-amenicane, iar pînă acum, cititorul român care nu citeşte spaniolă a putut-o cunoaşte doar din povestirea Fluturele (tradusă de Dumitru Ţepeneag), din dedicaţia lui Borges la Pierre Menard, autor al lui Quijote sau din dialogurile lui Bioy Casares, care o pomeneşte des, în ciuda eclipselor şi înstrăinărilor ce le-a marcat căsnicia. O pomeneşte nu pentru că a fost o extraordinară scriitoare, ci mai ales pentru că, înainte de orice, Silvina Ocampo a fost o formidabilă cititoare. Biblioteca lor era, se pare, una dintre minunile Buenos Aires-ului. Eu mi-o amintesc şi dintr-o cronică pe care i-a făcut-o propria soră, Victoria Ocampo, la primul volum de povestiri, Viaje olvidado (Călătorie uitată), în Sur, revistă celebră în care (după ce redactor-şef a devenit José Bianco) au publicat şi Roger Caillois, Ortega y Gasset, Camus sau Francisco de Ayala. Era o oroare de cronică, o critică a unei autobiografii pe care Victoria o considera neconcordantă cu propriile amintiri, şi un denunţ al „transgresiunii gramaticale”, al sintaxei pe care Victoria o vedea într-un singur fel. Noroc că, după Victoria Ocampo, au mai scris şi Alejandra Pizarnik sau Silvia Molloy, altfel receptarea Silvinei Ocampo s-ar mai fi blocat pentru vreo 20 de ani şi în Argentina.

În săptămînile următoare aşadar, vom putea citi şi în româneşte romanul postum al Silvinei Ocampo, Promisiunea, un „roman fantasmagoric”, cum ea însăşi l-a numit, percepţia unei analfabete (de felul Agotei Kristof) căreia i se perindă prin faţă o întreagă galerie de personaje. Căzută de pe un vapor în mare („o mare plină de urgenţe masculine”), o femeie încearcă să supravieţuiască şi să priceapă, dacă se poate în acelaşi timp, ambivalenţa, cruzimea, frica. Ce înseamnă să pierzi totul? Femei în pragul crizelor de nervi, hermafrodiţi şi arhangheli, sfinţi şi umili prezicători – toate personajele din marea Silvinei Ocampo îşi caută sensul în acest roman scris pe parcursul a două decenii – la fel ca poemul Autobiografia Irenei, hipertextul unei poetici singulare chiar şi în spaţiul hispano-american, unde lipsa de măsură e regula. Promisiunea din titlu e exact asta, promisiunea teribilă de a spune pînă la capăt adevărul propriu, sau măcar de a încheia acest roman care n-a vrut să se încheie şi, ca o fiinţă vie, a tot proliferat şi s-a segmentat în alte şi alte cicluri de povestiri. Cum au zis şi alţii despre Silvina Ocampo: ¡Una nena terrible! O tipă de groază!

Cea de-a doua carte pe care sper s-o citim şi în româneşte în toamna asta, ca preambul al celorlalte volume de povestiri ocampiene, e Furia şi alte povestiri. Aici Ocampo e Ocampo şi cine nu vede asta nu are nici o scuză. Nu mai există urme din Borges (care nu i-a dedicat ei întîmplător „Pierre Menard”), nu mai există mare lucru din recuzita lui Bioy Casares (nu degeaba li se zicea „los Bioys”), a trecut pînă şi de fantasticul psihologic à la Cortázar (pe care, de fapt, l-au inventat împreună). Dacă citiţi măcar cîteva povestiri (Casa de zahăr, Fotografiile, Scrisoare pierdută într-un sertar), o să aveţi imaginea unei scriitoare în plină forţă care şi-a găsit în mod dramatic propria voce şi care a înţeles, ca puţini, că adevărata îmburghezire în artă e instalarea într-o formulă. Silvina Ocampo a ieşit la limanul acestei mări „pline de urgenţe masculine” cu un curaj al opţiunilor egalat în Argentina poate doar de Alejandra Pizarnik, dar şi cu discreţia cuiva care a înţeles, din interior, că literatura nu e întotdeauna cel mai important lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara