Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Scrisori din Sonora - Ce caută ardeleanul în Sonora? de Simona Sora

Am călătorit anii trecuţi de cîteva ori în Mexic. Am fost invitată la Tîrgul de Carte de la Guadalajara şi în juriul Premiului FIL, la recomandarea de-a dreptul poetică a lui Călin-Andrei Mihăilescu (după ce căzuserăm de acord că atunci cînd César Vallejo a murit – la Paris, într-o vineri –, la Lima era încă joi, ceea ce salva presentimentul poetului peruvian din acele cunoscute versuri: „Voi muri la Paris pe-o ploaie mare / Într-o zi pe care mi-o reamintesc. / Voi muri la Paris – şi nu mi-e silă – poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă”). Călin Mihăilescu e unul dintre ultimii detectivi sălbatici (la Guadalajara i se zicea Bruce Willis) care mai au asemenea criterii cînd fac recomandări literare. M-am dus acolo din două motive: primul – speram să ajung într-un anumit cartier din Mexico D.F, colonia Lindavista, iar al doilea – ţineam morţiş să mă duc în Sonora. În deşertul Sonora din nordul Mexicului sau sudul Statelor Unite, cum vă place.

În colonia Lindavista, pe calle Aurora, unde nu există decît patru imobile, a trăit Roberto Bolaño în 1968, cînd a venit din Chile în Mexic împreună cu părinţii lui, dar locul merită văzut din mai multe motive. Cînd se va traduce în română Secretul răului, cartea de povestiri postumă a lui Bolaño, vom putea localiza pe hartă, cu toate implicaţiile sale, şi acest punct „auroral”. Curios e că şi la Blanes, Bolaño a locuit o vreme tot pe o calle Aurora. Poate le căuta – oricum, nu i s-a părut deloc întîmplător. În Sonora voiam să ajung ca să văd cu ochii mei aerul verde şi umbrele colorate, ca nişte flututri multicolori gigantici, pe care le capătă acest aer spre asfinţit. Să trec, cum s-ar zice, pe lîngă puţul iadului (mă rog, unul dintre ele) şi să mă întorc întreagă. Îmi imaginam, desigur, că nu voi sta la hotel, într-una dintre vestitele suite del desierto, ci într-un hostal de lîngă Universitate, pentru că, desigur, există şi o Universidad de Sonora (fără apă potabilă), aşa cum avem şi noi cîte o universitate în fiecare cătun – stabilimente ivite peste noapte, ca ciupercile halucinogene după o ploaie toxică în Tijuana. Îmi gîndisem bine drumurile mexicane, deşi nu vorbisem niciodată cu cineva despre ele.

N-am ajuns nici într-un loc, nici în celălalt, însă planurile mi-au rămas intacte. Ca să văd colonia Lindavista, ar fi trebuit, probabil, să fac ce-a făcut Bolaño cînd s-a întors, după 20 de ani, în Mexic. Aşteptînd la o coadă de cel puţin o oră – el, poet latinoamerican care a formulat „mexicanitatea absolută“ – viza mexicană în aeroportul din D.F., şi-a dat seama că nu are nici un chef să meargă la Tîrgul de Carte de la Guadalajara. A lăsat baltă viza, a luat un taxi şi s-a dus să-l caute pe Mario Santiago (sau pe Ulises Lima) în D.F. Nu l-a găsit pentru că tocmai îl călcase un autobuz. Eu, spre deosebire de Bolaño, n-aveam (acum am!) nici un prieten în D.F., aşa că am stat frumos la coadă. Mi-am luat viza, mi-am recuperat valiza (în Mexic nu-ţi face nimeni tranzitul bagajelor între avioane) şi am plecat spre Guadalajara, statul Jalisco, unde era să mor într-un hotel luxos şi trist.

Mai rău e că n-am ajuns, nici atunci şi în nici una dintre călătoriile următoare, în Sonora, deşi începusem să înţeleg cum stau lucrurile acolo. Am înţeles însă ardeleneşte, pe rînd, ignorînd ce mi se spunea apăsat şi fiind prea atentă la lucruri spuse în treacăt, la coincidenţe şi tăceri. Despre felul în care se omoară în D.F. mi s-a povestit însă apăsat. La cina de prezentare a juriului acelui premiul literar, le-am povestit noilor mele cunoştinţe mexicane cum am vrut să ajung în colonia Lindavista şi m-am trezit la Teotihuacán. Mă gîndisem şi la varianta asta, dar numai dacă Lindavista nu-mi spunea nimic. S-a întîmplat însă altfel: în ultimul vagon de metrou în care mă urcasem la 7 dimineaţa, era plin de muncitori care, desigur, mergeau la muncă. Se uitau ciudat la mine – le-am povestit noilor amici mexicani, a doua zi, la Guadalajara – şi mi s-a făcut frică, fără să înţeleg prea bine de ce (pentru că, de obicei, nu mi se face, ştiu asta din experienţă). Aşa că, atunci cînd un tip scund, tuciuru, şi cu un gît gros care părea una cu trunchiul, mi-a şuierat sientate! (adică stai dracului pe scaun, tîmpita pămîntului!), m-am aşezat pe loc şi, ca bonus, am pus privirea în podea, iar rucsacul, burduşit cu apă şi mîncare pentru toată ziua, sub scaun şi aşa am şezut blîndă vreo 20 de staţii, adică pînă la cap de linie, unde am coborît din vagonul care se golise şi m-am dus la Teotihuacán să văd piramidele mayaşe, în loc să cobor la colonia Lindavista ca să văd casa lui Roberto Bolaño. Atunci n-a avut sens, am regretat toată ziua.

A doua zi, la masa de seară de la Guadalajara, am priceput însă să funcţionasem exact. În timp ce le povesteam, poetul Hugo Gutiérrez Vega, fostul ambasador al Mexicului în România şi prietenul meu în acel juriu (a votat candidatul român!), a început să rîdă. Hugo rîdea mult, fac pariu că a rîs şi atunci cînd l-a fugărit pe Bolaño (care-i furase maşina de scris) pe lîngă Casa del Lago în Chapultepec, în D.F. Şi cum a fost la Teotihuacán, Simona? – m-a întrebat Hugo (care a murit acum cîteva săptămîni şi care putea recita ore în şir poeme în limba română). A fost bine, am zis, dar era mai bine dacă aş fi coborît în Lindavista. Mai bine că n-ai coborît, mi-a zis Hugo, mai ales pentru că te urcaseşi în partea rezervată bărbaţilor. În D.F., metroul are peroanele împărţite în două, partea pentru bărbaţi şi partea pentru femei, cu un paravan înalt între ele, după sutele de răpiri, crime şi violuri din ultimii ani. În plus, ultimul vagon e el vagón de arrimones, vagonul de întîlniri sexuale, mai ales între homosexuali, e drept, dar cînd urcă o femeie la ora 7 dimineaţa, te poţi întreba ce caută... Iar cu taxiul e mai rău – a adăugat Hugo, ca vechi locuitor al capitalei –, măcar la metrou există poliţie. Nu la staţia Barranca del Muerto, sau la Lindavista, e drept. În noaptea aia am făcut 42 de grade şi mi-am petrecut, apoi, întreaga şedere la Guadalajara în pat, cu excepţia a două ore în care am deliberat şi am votat stoic şi ardeleneşte.

M-am întors a treia oară la Guadalajara doar ca să fac drumul spre Sonora. Am calculat, am măsurat, am citit tot ce trebuia citit. La Guadalajara, am încercat să adun un grup bolanian cît de cît compact, dar a fost complicat, cu atît mai mult cu cît, detestat de mulţi, minimalizat de şi mai mulţi, Bolaño nu era ignorat de nimeni. N-am făcut grupul, deşi mult n-a lipsit. Am amînat şi atunci călătoria, doar fiindcă urma să mă întorc şi a patra oară. Nu m-am întors, din mai multe motive, principalul fiind acela că, făcînd-o, aş fi forţat mult lucrurile, şi pe cele de aici, şi pe cele de acolo. Iar în povestea asta cînd sonoriană, cînd bolaniană, totul a mers de la sine, simplu, ca şi cum ar fi fost scrisă dinainte. Iată de ce, cu aceste „Scrisori din Sonora”, din locul unde uneori sînt, iar alteori voi fi, am doar două intenţii. Prima e să-mi schimb punctul de observaţie (punctul de referinţă, punctul de vedere) din care am citit (şi am scris) pînă acum literatură. Să mişc, pînă acolo unde ne ţine de obicei răbdarea, perspectiva din care discutăm literatura. Oricît am iubi noi literatura română, oricît de mult ne-am fixa în ea, cu arme şi bagaje, cu trup şi suflet, cu edituri şi cu (cele cîteva) reviste literare funcţionale, dacă nu o citim în perspectiva influenţelor ei actuale şi a modelelor ei continue, nu pricepem mare lucru.

Aşa încît, ca orice bun ardelean (Zsuzsa Selyem a vorbit, cred, pentru prima dată de legătura subterană între cîţiva scriitori ardeleni şi Roberto Bolaño), o să-mi inventez mai întîi o casă şi o slujbă în Sonora (căci nu trăim, nu?, din scris, iar literatura e, ca amorul, gratuită şi necondiţionată). O să citesc (cum s-a întîmplat în ultimii ani) mai multă poezie decît proză şi doar acea proză care înţelege poezia. Şi o să încerc, adică o să ţin cu dinţii („de lînă”) de ideea că nici o carte cu adevărat bună nu poate fi scrisă de un nenorocit sadea, de un hoţ patentat sau de un mincinos dovedit. Iar dacă s-o putea, să scrie alţii despre ea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara