Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
scrisori către Constantin Joja de ---

Constantin Joja s-a născut la 22 iunie 1908 la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, familia lui Vasile şi a Stelianei, comerciant, respectiv casnică. A urmat şcoala primară din str. Ion Maiorescu şi Liceul „Cantemir Vodă“ până în anul 1927, când şi-a susţinut ultimele examene în particular, intrînd în acelaşi an la Academia de Arhitectură. În timpul studiilor universitare a făcut armata în cadrul cursurilor de pregătire militară, iar în paralel a fost funcţionar-desenator la Primăria Sectorului II Negru. Tot atunci a intrat în Asociaţia Studenţilor Creştini Români, unde a legat o prietenie durabilă cu Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Horia Stamatu, Arşavir Acterian, Paul Costin Deleanu. A obţinut diploma în anul 1933 şi a fost înaintat în funcţia de arhitect în cadrul aceluiaşi serviciu.

Fratele lui, Atanase Joja, comunist ilegalist, a fost deţinut politic vreme de 4 ani în lagărul de la Târgu Jiu. După război, arhitectul Constantin Joja a fost suspendat din Colegiul Arhitecţilor pentru 3 luni, în toamna anului 1945. Arestat la 16 august 1948, Constantin Joja a fost depus în arestul M.A.I. şi a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, trecînd pe la Jilava şi lagărele de muncă de la Canal. După eliberare, s-a dedicat cărţilor de teorie a arhitecturii româneşti, cum reiese de altfel din corespondenţa de faţă. A murit în 1991.

Scrisorile de faţă, adresate lui Constantin Joja de catre Constantin Noica, Nicu Steinhardt şi Edgar Papu, mi-au parvenit prin bunăvoinţa fiicei arhitectului, doamna Ioana Mănăilă-Joja, care trăieşte în prezent la Zürich. Îi mulţumesc pe această cale. În final am adăugat scrisoarea lui Joja către nepoata lui, Ilinca Mănăilă, al cărei conţinut reprezintă o autentică expresie a vocaţiei unui arhitect. (Sorin Lavric)

24.II.1977, Păltiniş

Titi dragă,

Îţi mulţumesc din inimă pentru restituirea promptă a hârtiilor. Mi-aş fi dorit încă vreo sugestie de la tine, dar ţi-o voi cere oral, în Martie sau Aprilie, când revin în Bucureşti.
Îmi fac nădejdea că te voi consulta într-o zi din nou pentru culă.

Între timp rămân,
cu dragi mulţumiri, al vostru Dinu.

25.IX. 1978, Păltiniş

Titi dragă,
Am primit cu bucurie mare cartea ta, am luat-o cu mine la Păltiniş şi îţi scriu acum câteva gânduri şi sugestii în legătură cu ea.
Toate paginile tale îmi par convingătoare şi cuceritoare, în fondul ca şi în expresia lor. Dar aranjamentul nu-mi place, în sensul că nu e „o carte“ şi nu justifică îndeajuns intenţiile tale superbe.
Nu cred că trebuie să schimbi şi adaugi mult. Dar trebuie să dai continuitate gândurilor tale şi, mai ales, să le rânduieşti în aşa fel încât să fie o pregătire sau o încadrare pentru partea ilustrativă.
Capitolele tale sunt: 1) „Arhitectura e un fapt civic“; 2) Antropomorfismul fondurilor arhitecturale; 3) Materialele; 4) Influenţe; 5) Valoarea umbrei în arh. civ. românească; 6) Scrisoare către un poet; 7) Lucrarea României; 8) Arhitectura; 9) Cupola şi lumina; 10) Valea Prahovei; 11) Coloana; 12) Livrescul în arhitectura urbană; 13) Valoarea reflexului în arhitectura românească; 14)Luntrea, arcul; 15) Masivitate şi subţirime.
Vei admite că, aşa cum sunt înşiruite, capitolele tale nu se leagă. Pe deasupra ele nu dovedesc ceea ce ai de dovedit şi ai încercat să arăţi toată viaţa: originalitatea arhitecturii urbane româneşti şi depărtarea ei de arhitectura ţărilor din jur, dar apropiată de sensurile structurale moderne. Dar ilustraţiile tale tocmai aceasta arată!
Ce-i de făcut? Întâi – cred – de spus întro scurtă prefaţă ce urmăreşti, aşa cum mi-ai spus mie în scrisoarea trecută şi în cea de faţă. Apoi, să-ţi arăţi că-ţi iei libertatea de-a vorbi despre câteva probleme generale ale arhitecturii, spre a pune într-un orizont potrivit consideraţiile tale despre românesc şi oraşul românesc.
Aş sugera: 1) Să începi cu ceva ca „Scrisoare către un poet“; 2) Să continui cu ceva general românesc („Lumina României“); 3) Să treci la sensuri universale; 5) Să te întorci la românesc; 6) Să strângi toate ideile şi să le aplici la arhitectura urbană românească, arătând cum tot ce ai spus justifică şi capacitează „valorile plastice ale arhit. tradiţionale româneşti“. Eventual, să adaugi un scurt comentar al ilustraţiilor, în ansamblul lor.
Eşti de acord, măcar parţial?
Te imbrăţişează, Dinu.
P.S.: Am văzut înainte de plecare pe Adrian care-mi spunea că a înscris în programul lor cartea ta, dar pentru 1980 căci planul pt. 1979 era deja încheiat. Dacă i-ai dat cartea în forma aceasta, poate îi spui că o refaci.

12.XI.1978, Păltiniş

Dragul meu Titi,
Am primit la timp rândurile tale, dimpreună cu noile capitole. Am fost câteva zile la Bucureşti, dar nu între 23-26, cum probabil ai fost tu, deci nu te-am căutat.
Vreau să-ţi spun că ai cartea ca şi făcută, totul fără, ţi-o repet, o chestiune de aranjament. Chiar ultima ta scrisoare către mine ar putea intra în carte, căci are gânduri minunate! ( Dar, fireşte, ca articol şi nu ca scrisoare).
Pe de altă parte mă gândesc dacă n-ai cumva din trecut studii lămuritoare; chiar dacă au apărut prin reviste, ar putea intra în carte, dacă se armonizează cu restul.
Îţi fac următoarea propunere: în zilele de Crăciun, când voi fi la Bucureşti, să ne căutăm spre a „pierde“ 2-3 ceasuri împreună şi a pune la punct, adică în ordine, manuscrisul. Pe urmă l-aş mai parcurge odată şi l-ai putea da pentru „referat“, mă poţi sugera, eventual, tot pe mine.
Aştept deci să ne vedem în zilele de Crăciun, şi de pe acum îţi spun că ai făcut o ispravă tare bună. Din păcate, cu o carte nu urneşti munţii din loc. Ori cine ştie, în timp?
Cu dragi gânduri către amândoi,
te îmbrăţişează Dinu.

09.III.1979, Păltiniş

Titi dragă,
M-am grăbit , după cum vezi, să-ţi citesc şi „revizuiesc“ manuscrisul. Nu am avut mai multe intervenţii decât în prima parte, unde am sugerat renunţarea la acele efuziuni stilistice pe care cei ce-ţi cunosc zbuciumul de-o viaţă le înţeleg, dar cititorul de astăzi le-ar putea găsi excesive.
Restul – şi totul de altfel – mi s-a părut admirabil, întemeiat, instructiv şi în definitiv emoţionant, cum voiai să fie. Voi scrie lui Adrian în acest sens. De asemenea lui Paul Anghel, căruia, să-i treci o copie.
Te felicit cu drag
şi te îmbrăţişez, D.
P.S.: Confirmă te rog telefonic soţiei mele primirea manuscrisului.

05.VIII.1982,Păltiniş

Dragul meu Titi,
Am întârziat câteva zile să confirm primirea manuscrisului tău, în nădejdea că-l voi putea citi degrabă. Va mai dura câtva timp ( de la 22 Aug. până la finele lunii sunt la Bucureşti), aşa încât mă grăbesc să-ţi spun cât mă bucură faptul că ajungi la sinteza finală şi că ea are de pe acum ecou.
Nu voi îndrăzni să prefaţez cartea ta, dar îţi voi spune tot ce cred despre ea şi , după apariţie, mi-aş propune să provoc o discuţie printre arhitecţi asupră-i.
Deocamdată voi întârzia asupra sugestiilor în text. Sper să am ceva chiar peste 2 săpt., când vin în Bucureşti şi te caut.
Cu dragoste şi frăţească bucurie pentru
împlinirea ta, pe curând, al tău Dinu.
P.S.: Îţi trimit o copie a articolului tău poate îţi foloseşte.

13.XII. 1983, Păltiniş

Titi dragă,
Am primit la timp scrisoarea ta helvetică, impresionat fiind din nou de fervoarea ta pentru arta căreia ţi-ai închinat viaţa. De rândul acesta mi se pare că nu mai poţi fi acuzat de privilegierea românescului, că faci dreptate tuturor graţiilor artei – tectonice din lume şi istorie, cu dreptatea noastră cu tot.
Îţi doresc să reuşeşti , măcar în ceasul acesta târziu al vieţilor noastre, a impune lumii noastre conformiste prea rapid resemnate şi adesea laşe, tresărind doar până la zeflemeaua lui Caragiale, valorile în care crezi. În planul meu, am impresia că am reuşit nespus mai puţin ca tine. Dar nici eu nu depun armele.
Voi fi la Bucureşti de Sărbători, dar numai în familie. După aceea mă întorc grabnic aci, spre a fi la adăpost de asalturile celor ce acţionează în cadrul Daciadei culturale româneşti ( conferinţe, mese rotunde, articole etc.). Poate vii pe aici într-o zi de primăvară.
Cu dragi urări de Sărbători
şi pentru noul an,
Al vostru, frăţeşte, Dinu.

28.II.1984, Păltiniş

Dragul meu Titi,
M-ai impresionat, în scrisoarea ce însoţeşte materialul trimis în legătură cu „ultima“ ta expoziţie, pasajul prin care spui: „am invitat pe toţi cei care neagă existenţa, nu numai valoarea acestei arhitecturi“.
Nu e destul să-i convingi şi să-ţi faci astfel dreptate după atâtea decenii de luptă. Te sfătuiesc să mobilizezi pe toţi cei care te pot ajuta să faci ceva (în genul Harului) , nu doar să teoretizezi. Ca atare, nu te sfii să inviţi presa şi în primul rând pe Adrian Păunescu şi pe Eugen Barbu („Săptămâna“), fie că-ţi plac ori nu. Sper că ai invitat pe Papu şi pe Paul Anghel. Fă orice, chiar şi unele concesii numai să poţi traduce în viaţă gândurile tale, în anii vieţii noastre. Cei tineri îţi vor da dreptate, dar nu vor putea face nimic, decât blocuri şi coteţe, încontinuare. Ce i-ar costa să te lase a face măcar un sat după nivelul tău?
Va veni deocamdată la expoziţie Mariana, soţia mea, iar eu sper să pot să ajung până la 20 Apr. spre a prinde expoziţia înainte de închidere şi spre a înregistra ecourile.
Nu ştiu dacă-mi datorezi mie ceva dar ştiu cât îţi datorăm noi. Să-ţi ţie Domnul anii doriţi, spre a-ţi face isprăvi până la capăt- în ceasul acesta ultim când tot ce e românesc se surpă lent.
Te îmbrăţişează , cu toată dragostea,
al tău Dinu.

26.III.1985,

Păltiniş Dragul meu Titi,
Am aflat de nenorocirea care te încearcă, dimpreună cu ai tăi, si-ţi spun frăţeşte că m-a mâhnit mult să văd cum se curmă o bătrâneţe în doi atât de frumoasă. Îţi doresc să găseşti resurse în înţelepciunea anilor târzii pe care i-ai atins, spre a putea să-ţi regăseşti un dram de seninătate şi creativitate. Tot ce pot să-ţi spun este că nu numai noi, prietenii tăi vechi, dar şi mulţi tineri, după câte văd, cred în tine şi în misiunea pe care ţi-ai asumato, aşa încât eşti dator nu numai faţă de tine dar şi faţă de alţii să te regăseşti din plin.
Vei avea un nou semn de la mine ( o carte) în curând. Până atunci te îmbrăţişez cu vechea mea prietenie şi admiraţie.
Al tău, Dinu.

Rohia, 19 iunie 1984

Mult stimate domnule Constantin Joja,
Vă mulţumesc din inimă şi cuget pentru a-mi fi dat fericitul prilej să citesc atât de sincera şi de pasionata Dvs. mărturisire de credinţă arhitecturală şi românească. Faptul că-i cuprinsă într’o scrisoare adresată mie mă onorează şi mă bucură nespus.
Ştiţi, cred, cât de sensibil şi de receptiv sunt la tot ce este legat de spiritul românesc. Sângele meu neromânesc nu mă împiedică să simt, să gândesc româneşte şi să iubesc nestingherit şi neângrădit toate înfăţişările viziunii româneşti a lumii şi vieţii. Aşa fiind, v’am citit nu numai cu mult interes, ci şi cu emoţie şi, îndrăznesc a spune, cu înţelegere.
Cât de bine constataţi că oamenii trăiesc în exil; oribilul mediu arhitectonic ce li s’a făurit – şi în care nenorociţii, vrând, nevrând vieţuiesc, (iar nu trăiesc) – e o durere, o pedeapsă, dar cine şi când îi va scoate din iadul acesta supraetajat şi creator numai de stări sufleteşti de care până mai deunăzi Românii n’au ştiut.
Dragostea noastră are dreptul de a fi îngrijorată. Mă tem de o prefacere, o peiorizare, o pângărire, o deteriorare (cel puţin) a caracterului românesc, paralel cu sluţirea, uniformizarea şi înstrăinarea peisajului arhitectural. Da, poate corupe, poate deveni vrăjmaş. S-a văzut la ce duc le cité- dartoirs! De aceea şi consider expoziţia Dvs. nu numai ca o minunată evocare-pledoarie, ci şi ca un strigăt de alarmă.
Vă rog să binevoiţi a da deplină
crezare sincerităţii simţămintelor mele
de aleasă consideraţie şi de admirativ devotament, N. Steinhardt.

16.V.1981

Mult stimate Maestre Joja,
Îţi mulţumesc nespus pentru revelaţiile continui pe care mi le-a dat şi mi le dă cartea Dvs.. Sunt lacom de tot ce-mi dăruieşte, şi mă simt fericit citind-o. Ceea ce arhitectul G.M.Cantacuzino- alt om admirabil- arăta numai ca posibilităţi, ca începuturi sau schiţe de originalitate, Dvs. ilustraţi ca realizări plenare.
În cartea Dvs. găsesc argumente decisive pentru ceea ce urmăresc şi eu în planul general al culturii legate de o fizionomie spirituală românească. Vă rămîn de aceea, cum nu se poate mai îndatorat pentru orizontul pe care mi l-aţi deschis. Este limpede acum pentru mine că arhitectura noastră tradiţională se situează pe acelaşi plan de altitudine cu oricare dintre celelalte manifestări ale genului românesc. V-aş mai formula o serie întreaga de întrebări în legătura cu minunata Dvs., dar nu vreau să abuzez de timpul Dvs. Poate cu alte prilejuri.
Pentru moment mulţumindu-vă
încă o dată, rămân al Dvs. Edgar Papu.

Constantin Joja către nepoata sa Ilinca Mănăilă (aflată la debutul profesiei de arhitect) – scrisoare nedatată.

Dragă Ilinca,

Noi arhitecţii nu suntem chemaţi ca ceilalţi artişti să dăm expresie înţelegerii noastre de viaţă, sentimentelor noastre intime, ci suntem puşi să încorporăm structura psihică şi naţională a unui neam întreg.
Dragă Ilinca, îţi trimit câteva desene de case ţărăneşti al căror echilibru compoziţional este de un clasicism neîntrecut în celelalte arhitecturi ţărăneşti. La simplitatea maximă compoziţională ajunsă se poate vorbi de poezia care emană din orice arhitectură care exprimă sufletul şi spiritualitatea oricărui popor ajuns la un rafinament arhitectural în care nu mai contează nici frumuseţea materialului, nici cantitatea imensă de muncă depusă, nici dimensiunile colosale. Un văl magic înconjoară arhitectura realizată pe măsura sufletului unui neam, a filosofiei lui şi sensurilor pe care le dă vieţii, a poeziei şi muzicalităţii lui.

Tata

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara