Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Scrisoare deschisă unor tineri critici demisionari de Nicolae Manolescu

Nu, nu la demisia voastră din USR mă refer în cele ce urmează. E, în fond, opţiunea fiecăruia. Dar dacă tot a venit vorba, daţi-mi voie să vă spun că nu vă înţeleg. Mi se pare atât de subţirel motivul invocat pentru demisie, încât sunt tentat să-l consider un pretext. Scriitorii cu care vă solidarizaţi au fost excluşi ca urmare a faptului de a fi votat ilegal o nouă conducere a USR, adresându-se în acest nobil scop Tribunalului, care le-a respins însă solicitarea. Altă sentinţă nici nu exista. În definitiv, nerespectând Statutul, s-au exclus ei înşişi din singura USR recunoscută deocamdată ca legală. Pe de altă parte, e adevărat că unii dintre ei sunt scriitori valoroşi. Dar tot aşa de adevărat este că USR nu este un for de consacrare literară. A fi sau a nu fi membru al USR este o opţiune, nu o obligaţie: este dreptul oricui de a decide dacă vrea sau nu să fie membru al USR. Valoarea în sine, aşa relativă cum o ştiţi foarte bine şi voi, critici literari ce sunteţi, nu reprezintă un criteriu absolut de acceptare sau de excludere dintr-o asociaţie profesională. Valoarea sau lipsa ei n-a jucat nici un rol în excluderea colegilor noştri. Nu despre valoare e vorba; mai ales în condiţiile în care niciunul dintre voi (iertaţimă dacă există totuşi excepţii!) nu şi-a exprimat în scris şi sub semnătură aprecierea valorii celor excluşi, nici înainte de toată daravera, nici măcar când au decis să demisioneze. V-aţi mulţumit să arătaţi cu degetul spre USR, pretinzând-o „abuzivă” şi „stalinistă”, date fiind măsurile ei „represive”.

Unii dintre voi ştiu bine că lucrurile nu stau astfel. Aţi făcut parte din jurii, aţi fost membri în comitete şi comiţii, aţi colaborat la revistele USR, cărţile v-au fost premiate de noi, detestaţii, n-aţi fost lezaţi în drepturile voastre de nimeni şi în nici o împrejurare şi, înainte ca 16 scriitori, adică, 0,64% din membrii USR, să ne târască în justiţie, n-aţi avut nimic de obiectat. Aveţi cunoştinţă despre ce au scris ei în adresele repetate către justiţie? Toate, fără excepţie, exprimă limpede o dorinţă, atât de simpluţă, încât bate la ochi, şi anume de a ne lua locul, mie şi bandei noastre, cum se exprima recent un poet exclus din USR. Motivul? Am fi fost aleşi ilegal şi nestatutar. Unii dintre voi îşi amintesc cum au decurs alegerile. Aţi participat la Adunările Generale. Mă întreb de ce v-a scăpat faptul că întreaga contestare a pornit de la un poet care s-a numărat printre membrii Comisiei de Statut, mai mult, el fiind cel care a prezentat Statutul Consiliului care l-a votat în unanimitate. Poetul a fost ales apoi pe baza aceluiaşi Statut preşedintele Filialei de Poezie din Bucureşti, cea mai numeroasă din ţară. Şi cum se face că, deşi legea prevede că o contestare se poate produce cel mai târziu la o lună după validarea Statutului de către judecătorie, poetul s-a trezit abia după doi ani şi jumătate de la alegeri. Nici asta nu v-a pus pe gânduri? El şi prietenii lui au procedat simplu: ce procent, ce Statut, ce îndreptăţire morală sau profesională?! Doar o ambiţie, exprimată făţiş în adresele către instanţe, de a fi recunoscuţi ca diriguitori legali şi convocarea unor aşa-zise Adunări Generale ale USR destinate să-i aleagă.

Ce i-a mânat pe ei în luptă, pot înţelege la rigoare. Dar pe voi, pe voi ce v-a determinat să luaţi partea unor veleitari împotriva întregii voastre bresle? Ce v-a făcut atât de orbi în faţa evidenţei unei USR care a susţinut cauza scriitorului, a literaturii, chiar şi în condiţiile crizei din anii trecuţi, fără a se abate de la principiile ei, militând pentru creşterea vizibilităţii scriitorului într-o societate tot mai tentată să-l marginalizeze? Sau, măcar, în faţa unui puci ordinar, ai cărui protagonişti încearcă şi tot încearcă, pretinzându-se periodic biruitori, când ar fi mai potrivit să- şi lingă rănile prilejuite de instanţele de judecată (n-au câştigat nici un singur proces!), printr-o tenace bătălie pe reţelele de aşa-zisă socializare, să discrediteze o asociaţie literară care se numără printre cele mai vechi şi mai mari din lume? Că ei îşi dau cu părerea despre racilele presupuse ale USR, pot pricepe încă o dată, dar că voi vă uitaţi în gura lor puturoasă găsesc că este un lucru de mare mirare.

Revin la problema principală a scrisorii mele deschise. Să lăsăm demisia voastră colectivă din USR şi faptul că astfel de gesturi, când sunt colective, îmi inspiră o mefienţă grandioasă. Să lăsăm şi precaritatea motivelor care au determinat-o. Să lăsăm până şi ura, da, vai, ura, care pare a-i inspira pe unii din voi, un sentiment care îmi este dintotdeauna şi pentru totdeauna străin. Voiam, în fond, să vă vorbesc despre demisia voastră, nu din USR, ci din critica literară. Din aceea de întâmpinare, în primul rând. Vă reamintesc că, la unul din cele dintâi simpozioane organizate de Filiala de Critică din Bucureşti, am încercat să vă atrag luarea aminte asupra similitudinii existente între rolul vostru în anii 2000 şi rolul generaţiei mele de critici cu patru decenii înainte. V-am felicitat pentru ideea de a prelua ştafeta selecţiei valorice, absolut necesare, a producţiei literare, şi v-am invitat să colaboraţi la România literară. Aţi acceptat şi aţi publicat recenzii şi cronici în care nimeni, niciodată, nu şi-a amestecat cerneala cu a voastră. Aţi scris ce aţi crezut potrivit, iar noi v-am publicat fără a vă cenzura. Treptat, v-aţi retras, mai întâi pe muteşte, apoi explodând în critici virulente la adresa USR, a mea şi a colegilor mei din conducere. Aţi încetat colaborarea cu majoritatea publicaţiilor literare. Aţi demisionat, pur şi simplu, din critica literară.

Pot să vă întreb de ce? Unii dintre voi au debutat cu cărţi pe care le-am semnalat în Istoria critică, tot aşa cum m-am simţit obligat să vă remarc activitatea de cronicari literari, deşi n-a fost în intenţia mea să mă ocup de literatura de după 1989. Mi s-a părut firesc să vă ascult opinia despre contemporanii noştri şi despre înaintaşii lor. Nici n-aţi început bine să scrieţi şi v-aţi consacrat atenţia aproape exclusiv asupra generaţiei 2000. N-am avut nimic împotrivă. Dar critica nu valorează doi bani în afara perspectivei istorico-literare. Măcar unul dintre voi, care a scris o solidă teză de doctorat, cu care a şi debutat editorial, cunoştea lecţia lui Călinescu. Un altul a părut a înţelege că autonomia esteticului din anii 1960-1970 fusese, în fond, o pură politică literară, şi a analizat-o competent într-o carte excelentă. Ce va fi fiind în capul acelora dintre voi, care, nu numai că au abandonat critica la zi şi deopotrivă istoria literară, dar au contestat ideea ca atare, ca şi cum literatura postmodernă s-ar dispensa şi de una, şi de alta? Iată o demisie pe care n-o înţeleg, indiferent de ce afirmă ritos unul sau altul dintre voi, noii critici, pe care continui să-i numesc critici, deşi s-ar zice că e contra voinţei lor să fie trataţi ca atare.

Nu mă sfiesc să recunosc că-mi lipsiţi. Recunosc, de asemenea, că, tocmai din cauza demisiei voastre colective (nemotivată, în opinia mea, orice aţi vrea voi să spuneţi), m-am reapucat de cronică literară, deşi n-aveam nici un chef, după treizeci şi doi de ani de exerciţiu săptămânal şi după o întrerupere de alţi douăzeci şi trei. Îmi daţi voie să vă reproşez că din cauza absenţei voastre n-am timp să recitesc, acum, la bătrâneţe, marile cărţi ale literaturii române şi străine, trebuind să caut acul valorii în carul cu fân al literaturii generaţiei voastre? Sau, mai rău, să mă văd tras de urechi în mod obraznic cu privire la această nouă literatură pentru că n-aş mai fi capabil s-o înţeleg?

Recunosc, în fine, că nu vă pot înlocui pe de-a-ntregul în acest rol de igienă literară. Nici voi pe mine, vă rog să-mi acceptaţi lipsa de modestie. Firesc ar fi să ne completăm. Spre binele literaturii. Judecăţile noastre nu coincid neapărat. Toate se cuvin însă luate în considerare, oricât de mari ar fi deosebirile dintre ele. Cu o condiţie absolut elementară: să vă faceţi şi voi publice opiniile. Demisia voastră din critică vă reduce la o muţenie păgubitoare. Nu e destul să vă asociaţi corului de denigratori ai unora sau altora din scriitorii contemporani, recurgând la epitete jignitoare. E nevoie să vă probaţi punctul de vedere cu argumente şi sub semnătură. Dacă, bineînţeles, doriţi să vă respectaţi statutul de critici literari. V-am invitat s-o faceţi încă de când mi-am reluat cronica. Vă invit să lăsaţi ambiţiile de carieră universitară sau de alt fel (normale, desigur, azi, ca şi ieri, pentru cei mai tineri sau mai puţin tineri dintre voi), şi să vă întoarceţi măcar din când în când la uneltele voastre de critici. Ale noastre, în definitiv. Paginile României literare vă stau la dispoziţie. Nu depinde decât de voi să jucaţi pe mai departe rolul care vă revine în susţinerea cauzei literaturii române şi în selecţia valorilor ei actuale.

Ne aflăm în anul Maiorescu: în februarie, vom aniversa naşterea fondatorului criticii noastre, în iunie, centenarul morţii lui. Sper să vă citesc numele sub articole şi studii referitoare la rolul esenţial al autorului Criticelor în trierea valorilor literare, cu luciditate şi obiectivitate, în fixarea canonului critic. Vă invit la simpozioanele pe care detestata USR le va organiza şi finanţa în 2017 pe această temă. Fie ca anul Maiorescu să ne readucă, dacă nu neapărat la sentimente mai bune, cel puţin, la un interes, care nu poate fi decât comun, pentru viitorul literaturii noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara