Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Scrisoare deschisă Domnului Gérard Pfister, Editions Arfuyen, Paris de Magda Cârneci

Am să încep printr-o mărturisire. Cînd am cumpărat antologia Poezia este altceva. 1001 definiţii ale poeziei * , mărturisesc că m-am desfătat din plin de varietatea şi mai ales de frumuseţea citatelor şi comentariilor despre actul poetic pe care aţi ştiut să le uniţi cu ingeniozitate în paginile dense ale cărţii.

Chiar simpla lectură a acestor citate din poeţi ai tuturor timpurilor şi locurilor poate să-ţi procure un vertij de natură poetică pentru că încărcătura emoţională încapsulată în cuvinte e atît de intensă, de consistentă, ca efect al experimentării unei „realităţi mai adevărate” oferite de poezie, după cum singur o spuneţi în comentarii, încît provoacă în mod spontan un frison intelectual şi o vibraţie emoţională ridicate.

Citindu-vă cartea, m-am simţit spontan „acasă”, în sânul acelui „trib poetic etern” căruia îi aparţine orice pasionat al poeziei, sau, altfel zis, am regăsit acel spaţiu psiho-mental unde se manifestă tot ceea ce experienţa poetică are mai specific, mai entuziasmant şi mai ireductibil, un altceva dicibil şi indicibil în acelaşi timp, sublim şi aproape divin prin accesul la un nivel mai intens sau mai înalt al făpturii noastre terestre. Sublim, divin, iată două concepte pentru experienţe emoţionale pe care aproape că mi-e jenă sau frică să le numesc şi să le scriu, care au ajuns să fie dificil de mărturisit ori de declarat în ziua de azi – mai ales atunci cînd trăirea poetică se încumetă să depăşească un anume prag al sensibilului, să parvină la o intensitate care depăşeşte limitele ştiute şi acceptate de simţul comun, să acceadă la viziune.

Ajung astfel la ceea ce voiam să vă comunic prin această scrisoare. Citind excepţionala antologie alcătuită de dumneavoastră şi gîndind la poeţii pe care aţi ales să-i citaţi cu reflecţii despre esenţa poeziei, am ajuns la concluzia că uneori pare să fie mult mai uşor să scrii despre darurile excepţionale ale poeziei decît să produci tu însuţi efecte ieşite din comun prin magia versului. Mi-am zis că, adeseori, poezia de astăzi comunică nu atît experienţa rară, aparte, care i-a dat naştere, ci mai degrabă un comentariu al ei: amintirea mai mult sau mai puţin îndepărtată, urma aproape ştearsă, resturile aproape conceptualizate ale acestei trăiri mai puţin obişnuite. Toate acestea se găsesc formulate „căldicel”, banalizat sau neutru, spre a fi servite convenabil, fără „pericol de contaminare”, mentalului standardizat şi „raţionalizat” predominant astăzi în rîndul cititorilor occidentali cultivaţi... Mi-am zis că, adeseori, poeţii preferă să transmită un fel de rezumat sau de concluzie decantată de pe urma aventurii eruptive care este poezia, realitate trans prin definiţie: trăită iniţial ca survenire inefabilă, dislocantă, surprinzătoare, ea se găseşte ulterior transpusă în armătura sonoră, fixă şi strîmtă, a poemului. Este o încorsetare inevitabilă, o ştiu bine şi o admit, date fiind limitele limbajului nostru terestru. Însă, mai mult decît atît, şi mai grav, mentalitatea pragmatică şi materialistă de astăzi este cea care-i constrînge pe poeţi să-şi interzică ei înşişi experienţe interioare majore, fulgurante şi să se mulţumească cu puţin şi cu derizoriu, cu experienţe limitate, banale, furnizate de trăirea imediată, de zi cu zi şi livrate într-un mod la fel de banal, „democratic”, spre a nu-şi şoca publicul cititor cu stări depăşind rutina existenţei minimale, suferinţele mizeriei zilnice, simţul comun simplificat sau judecata măruntă, dar majoritară... Iar cînd poezia ia o alură inversă, cînd se opune şi se revoltă, atunci ea devine provocatoare, ricanantă, sarcastică, la limita pornografiei sau scatologicului, dar este vorba despre exacerbarea aceleiaşi teribile banalităţi, aceleiaşi mulţumiri masochiste cu luciditatea imediată şi irespirabilă, aceleiaşi teribile absenţe de depăşire şi înălţime...

Aşa se face că prea puţine din poemele scrise astăzi reuşesc să treacă dincolo de aceste constrîngeri „rezonabile” sau minimaliste, ajunse aproape un reflex inconştient, îndeobşte în lumea literară din Franţa; prea puţine din poemele scrise astăzi reuşesc să transmită experienţa unei existenţe „veritabile”, cum singur o spuneţi, adică extrem de intense, a unei realităţi „mai adevărate”, a unei realităţi „mai reale”, trăită cu o inteligenţă emoţională mai profundă decît de obicei şi înţelese cu o raţiune hrănită din alte dimensiuni decît cele comune, dimensiuni existente latent în structura noastră psihocerebrală încă prea puţin cunoscută. Şi atunci, la ce bun să deplîngem presupusa opacitate a publicului, dacă nu-i oferim decît mici şi călduţe aventuri interioare – umane, desigur, poate chiar doar/prea umane –, la care alte limbaje, cum ar fi cel romanesc sau cinematografic, îi pot da mult mai lesne acces? Şi apoi, experienţa poetică pretinde o anume intrare într-o stare sufletească sau spirituală pentru care oamenii de azi, grăbiţi, stresaţi şi prea puţin profunzi, nu au nici educaţia, nici timpul, nici gustul necesare. Şi apoi, forma poemelor suferă adesea de o aşezare în pagină fie eliptică, fie pretenţioasă, fie narcisistă, în orice caz, nu tocmai favorabilă pentru producerea unei stări „altfel” a cititorului.

Lipsa de apetit pentru poezie este astăzi dramatică, împărtăşesc şi eu această opinie. Însă cred că vina, dacă o fi vreuna în afară de „aerul timpului”, le aparţine în egală măsură şi poeţilor. Pentru că poeţii nu se simt, nu se mai simt vizaţi de sarcina de a furniza vreo „stare aparte”, o „cale de acces” la o realitate intensă şi autentică. Poeţii s-au resemnat să accepte ei înşişi „vulgata raţională” a epocii lor şi s-au plecat, mai mult sau mai puţin fatalişti, în faţa scepticismului, cinismului şi nihilismului specifice mediului în care le e dat să existe. N-au ştiut să reziste la enorma presiune a „gîndirii dominante” de astăzi, modelate de intelectualii şi jurnaliştii întrutotul subjugaţi de realitatea socio-politico-mediatică. Prin urmare, poeţii au renunţat la ceea ce le era mai propriu, la „supra-emoţia” şi „supraraţ iunea” lor, de teamă să nu treacă drept obscurantişti sau – Doamne fereşte! – drept mistici, sau chiar de-a dreptul săriţi de pe fix (modul în care termenul „iluminat” se utilizează mai nou pe internet e îndeajuns de elocvent în acest sens). Poeţii au sfîrşit prin a accepta să se lase castraţi de ceea ce constituie darul lor cel mai de preţ, capacitatea lor înnăscută şi mai ales rolul lor necesar în reglarea metabolismului de ansamblu al umanului: anume accesul (mai mult sau mai puţin) spontan la stări interioare mai fine, mai intense şi mai elevate decît media umană curentă, şi de a le face să se (re)producă prin „graţia verbului” şi la cei care-i citesc, împingînd deci un pic mai departe limitele capacităţ ilor noastre de dezlimitare personală, spre o zonă depăşind achiziţiile senzitivemoţ ional-raţionale ale individului uman standard de astăzi.

Dar nu cumva tocmai poeţii vizionari, teologii subtili, misticii de odinioară şi nebunii dintotdeauna au tatonat şi tatonează toţi, în felul lor, anumite daruri umane încă insuficient dezvoltate, abia bănuite de unii şi de alţii, dar delăsate? Şi nu cumva experienţele religioasă, mistică, poetică sau a nebuniei au în comun tocmai sîmburele şi mugurele unei „alte” gîndiri, ale unei „alte” intelecţii, mai ample şi mai vertiginoase? O gîndire „altfel”, aflată în legătură simultană cu toate nivelurile făpturii umane – actualmente înţelese şi practicate de regulă separat, disociativ –, o gîndire, cu alte cuvinte, integrală şi integrativă, aptă să ne pună în contact cu întregul care sîntem şi cu inteligenţa globală, universală. Şi nu cumva experienţa poetică, precum orice experienţă veritabilă a fiinţei noastre, este tocmai apropierea ezitantă, bîjbîită şi asimptotică, de miezul cel mai profund al creierului nostru? Această „sfântă a sfintelor” iradiantă şi indicibilă din centrul minţii noastre, unde se concentrează totalitatea arborescenţelor neuronale, deci perceptive şi intelective, unde se sublimează toate pragurile de senzitivitate existente şi toate nivelurile de înţelegere precedente, unde se cuibăreşte, încă înfăşurat în sine însuşi, întregul potenţial al gîndirii noastre totale – o gîndire dezlimitată, orbitoare, aptă să ne conecteze cu iuţimea fulgerului la întreaga lume însufleţită şi la taina vibrantă a universului.

În fond, dacă în acest „miez ascuns” rezidă poate sensul ultim, experienţa „centrală” de care vorbeşte dintotdeauna poezia veritabilă, acest adevăr ar trebui să transgreseze cuvintele şi să se facă simţit în freamătul senzorial, emoţional şi intelectual declanşat de poem: ar trebui să se facă simţit în deschiderea lui sensibilă către spiritual. Pentru că spiritualul, astăzi atît de evitat în literatură, fie ea poetică sau prozastică, nu e un spectru de factură religioasă, nu e un concept rezidual-dubios provenit dintr-o fază culturală vetustă, anacronică, nu e o vorbă goală, demonetizată – ci este experienţa concretă şi vie a conexiunilor multiple dintre senzorial, emoţional şi raţional: toate acestea, dimensiuni ale mentalului nostru, armonizat subit şi deschis spre un nivel al său încă prea puţin cunoscut, prea rar accesat. Spiritualul reprezintă probabil etapa următoare din traseul umanului – după epoca emoţiei şi a credinţei, dezvoltate culminant în evul medieval, dupa epoca raţiunii practice şi experimentale a modernităţii de curînd încheiate. Spiritualul reprezintă, poate, epoca integrării tuturor experienţelor fragmentare ale fiinţei noastre, copleşite de o realitate complexă, multiplă, greu asimilabilă interior. Spiritualul reprezintă promisiunea unei integralităţi existenţiale depăşind existentul actual – haotic, greoi şi opac – spre a regăsi, pe un alt palier de funcţionare lăuntrică, un existent de alt ordin, coerent şi integrator, însă nu mai puţin terestru, mundan. După religiile de tot soiul şi practica lor conformistă sau fanatică, după ideologiile şi agnosticismele de tot felul, născătoare de constrîngeri sărăcitoare pentru gîndirea omenească, ar trebui să pregătim epoca integrării tuturor dimensiunilor individului într-o unitate nouă, armonioasă şi vibrantă, o unitate spirituală.

Poezia poate juca un rol declan- şator, premonitoriu, în acest proces. Fiindcă ea va fi presimţit demult această nouă epocă şi etapă din modul nostru de a fi în lume, ea l-a presimţit alături de religii şi de experienţele mistice sau de altă natură. „Poetul îşi aminteşte de viitor”, spunea Jean Cocteau. Într-o lume ca a noastră, de unde religiile au fost eliminate sau castrate, iar experienţa mistică a fost pur şi simplu excomunicată, poezia poate juca rolul de a ţine trează amintirea unui „dincolo” necesar în interiorul facultăţii noastre de înţelegere – formatate şi limitate de o funcţionare mult prea telurică – şi de a hrăni, tenace, subtil, presentimentul unei posibile depăşiri a constrîngerilor mentale actuale. Poezia poate fi poarta întredeschisă spre o altă inteligenţă (sau o supra-inteligenţă), unită cu o altă sensibilitate (sau o supra-sensibilitate), întru apariţia unui alt tip de supra- sau metaînţ elegere (şi deci a unei metafizici), într-o formă nouă, neancorată neapărat în religios, dar totuşi unificatoare, vie, integratoare şi la îndemîna tuturor. Căci a scrie e un act religios în afara oricărei religii, cum spunea Georges Perros.

Aceasta este singura manieră în care poeţii ar putea să mai deţină un rol, unul necesar şi real, în sînul „umanităţii integrale” a cărei gestaţie se pregăteşte acum, pe bazele civilizaţiei actuale aflate în prima ei fază de evoluţie. Însă pentru acest rol aparte, poeţii contemporani ar trebui să se pregătească intens, ar trebui să aibă curajul de a-şi mărturisi mai liber propriile experienţe singulare. Ar trebui să se i-limiteze pe ei înşişi: să se pună în cauză, să se lase tentaţi de experienţe adevărate, să practice o „metafizică experimentală” mai întîi (pe) ei înşişi. Şi, mai ales, ar trebui să dovedească forţa de a comunica cu o mai mare intensitate acest „freamăt al treziei” prin verb – în sensul în care René Daumal vorbea despre „poezia albă” sau despre „poezia obiectivă”, cea care ne-ar putea schimba într-adevăr făptura interioară. Este freamătul fiinţei intensificate şi purtate pînă dincolo de ea însăşi, pe care îl aşteptăm, de fapt, cu toţii şi fiecare în parte.

Altminteri, poeţii – francezi, români, de oriunde – riscă să rămînă doar nişte vestigii ciudate, bizare din trecutul istoriei omeneşti, pe drumul ei dificil şi tenace spre constituirea unui individ uman cu adevărat viu, conştient, integral. 

Notă: O versiune în franceză a acestui text a fost publicată întîi pe internet, apoi în revista „NUNC”, Paris, Editions de Corlevour, n°. 19, septembrie 2009.
* La poésie, c’est autre chose, Paris, Arfuyen, 2008.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara