Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Scriitorul din Misiones de Dana Diaconu

O recentă apariţie editorială, Povestea unei iubiri zbuciumate, în versiunea cunoscutei hispaniste şi traducătoare Lavinia Similaru, readuce în atenţia cititorilor numele lui Horacio Quiroga, după ce în 1990, aceeaşi Editură Univers publicase, sub titlul de Pasărea Yaciyateré, o antologie de proze scurte – nuvele, povestiri şi microromane – din opera aceluiaşi autor.

Traducerea, notele, cuvîntul înainte, nota asupra ediţiei şi, în fine, selecţia textelor, din volume şi din periodice, menită a ilustra varietatea tematică şi stilistică, se datorau lui Tudor Păcuraru. Cititorul dispune aşadar de această bună introducere în opera lui Horacio Quiroga (Montevideo, 1878- Buenos Aires, 1937), scriitor şi publicist de incontestabilă valoare şi importanţă, dincolo de literaturile argentiniană şi uruguayană în care figurează. Un mare narator, care a contribuit la modernizarea formelor şi mijloacelor artistice, în special prin povestirile sale (cuentos sau relatos) de factură realistă, care l-au impus ca întemeietor al genului şi, alături de scriitorul mexican Juan Rulfo, precursor al marilor maeştri latino-americani de la sfîrşitul secolului XX, Borges, Cortázar, Márquez, inclusiv în privinţa reflecţiei teoretice asupra artei povestirii, prin binecunoscutul său text intitulat „Decálogo del perfecto cuentista”. Interesul de care se bucură astăzi opera sa îi confirmă actualitatea, remarcată de altfel şi de prestigiosul critic şi eseist uruguayan Emir Rodríguez Monegal, cînd îl aprecia ca fiind „clasicul cel mai viu din literatura sfîrşitului de secol a zonei Río de la Plata […] singurul care continuă să ne apară ca fiind contemporanul nostru”.

Cartea care face obiectul acestui comentariu, Historia de un amor turbio, fusese publicată în 1908, la şapte ani după succesul obţinut cu volumul de debut, Los arrecifes de coral, conţinînd proze şi versuri influenţate de estetica modernistă şi decadentistă a vremii. „Un roman ratat”, o consideraseră criticii şi chiar autorul, într-o corespondenţă a sa din 1905, unde dezvăluia că scrie la un roman, care „nu va fi roman, ci povestire” şi admitea cu luciditate: „Cred că nu sunt încă matur pentru o asemenea lucrare de largă respiraţie”. Mai preciza că acesta avea să conţină „o profundă psihologie a iubirii” iar protagonistul „îmi seamănă aproape întru totul”.

Greu de identificat generic, roman sau microroman, nuvelă sau povestire, cartea prezintă interes pentru evaluarea artei scriitorului în etapa iniţială a traiectoriei sale artistice. Luîndu-se în considerare, de pildă, abordarea unei teme mai puţin frecvente în opera sa, ca şi influenţele literare din partea scriitorilor predilecţi, Maupassant sau Dostoievski. De la acesta din urmă autorul preluase ,,tema celuilalt”, după cum mărturisise el însuşi într-o scrisoare din 1935 şi ulterior avea să se comenteze în critica literară. Mai atrage atenţia şi prefigurarea unor trăsături distinctive ale artei sale narative, stilul, capacitatea analitică a trăirilor şi sentimentelor umane. Şi mai ales autobiografismul, nelipsit în întreaga sa operă, aici povestea iubirii „zbuciumate” fiind inspirată de propriile trăiri ale scriitorului, într-unul din episoadele amoroase care îi făuriseră legenda de donjuan. Implicarea sa deosebită în această carte reiese şi din faptul că, trei ani mai tîrziu, avea să dea primului său copil numele personajului feminin, Eglé. Iar personajul principal, Luis Rohán este conceput ca un alter ego, în care se recunosc detalii biografice, trăsături de caracter, atitudini şi idei ale autorului real – de la aventura erotică, cu fiica, mult mai tînără, a unei familii înstărite, călătoria la Paris, boala de stomac, pînă la opţiunea pentru viaţa în cadrul natural al selvei, departe de civilizaţia urbană, condamnarea convenţionalismului din societatea burgheză argentiniană.

Istorisită de un narator care adoptă preponderent perspectiva interioară şi limitată a protagonistului, povestea de iubire apare ca o rememorare a lui Luis Rohán, încadrată între două secvenţe ale prezentului. În cea dintîi, protagonistul proaspăt sosit la Buenos Aires, din San Luis, unde se stabilise, zăreşte pe stradă pe surorile Elizalde şi este cuprins de nostalgia iubirii pentru una dintre ele, de care se despărţise. Dorind să se convingă de sentimentele sale, decide să le viziteze la reşedinţa lor actuală din San Fernando. În timpul călătoriei cu trenul se lasă pradă unui „proces retrospectiv”, care transformă voiajul într-o „întoarcere în trecut”, la tînărul Rohan de douăzeci de ani, în momentul cînd îşi abandonase studiile de inginerie şi rupsese relaţia cu tatăl său pentru a rămîne „sărac lipit pămîntului, dar liber”. Tot atunci începuseră vizitele sale asidue în casa familiei Elizalde, motivate de prezenţa celor trei fiice, Lola, de douăzeci şi doi de ani, Mercedes, de şaptesprezece şi Eglé, de nouă. În ambianţa burgheză şi convenţională a salonului cu pian, prielnic conversaţiilor, audiţiilor muzicale şi nu mai puţin relaţiei amoroase, se înfiripă povestea de iubire a tînărului Rohán. La început este atras de Mercedes, dar şi „fascinat de inocenţa arzătoare” a mezinei, pentru ca opt ani mai tîrziu, cînd revine din călătoria sa la Paris, să fie cucerit de farmecul feciorelnic al mezinei, Eglé. Povestea de dragoste se înfiripă, nu fără unele situaţii echivoce sau devieri şi, în cele din urmă, fisuri. Mai întîi, conflictul între iubire şi dorinţă, care pentru bărbatul matur se manifestă prin irepresibila dorinţă sexuală, metaforicii „leii care se trezesc” şi scot uneori „un răget necontenit”. Aceasta îl împinge din nou spre Mercedes, ajunsă la plinătatea feminităţii, dar nu mai puţin spre cea care îi devenise logodnică, într-un joc dublu, nu lipsit de perversitate, care dă naştere rivalităţii între surori. Curînd se adaugă gelozia, declanşată de rezistenţa tinerei Eglé în faţa efuziunilor logodnicului şi de inocenta ei mărturisire privind exsitenţa unui pretendent anterior, căruia i se împotrivise, pentru a-şi păstra puritatea. Reproşîndu-i logodnicei viciul clasei din care face parte, „calculul, dogma voastră”, Rohán se cufundă iremediabil în obsesia şi infernul geloziei nestăpînite, simte că este urmărit de umbra celuilalt şi că totul devine o „tortură degradantă”. Nu poate depăşi situaţia şi despărţirea devine inevitabilă.

Aici se încheie povestea rememorată, pentru a se reveni la prezent într-o a doua şi ultimă secvenţă, cea a revederii, care proiectează definitiv întreaga poveste de iubire în trecut, facilitînd protagonistului şi cititorului considerarea ei dintr-o nouă perspectivă. În fond, ironică, revelînd nu un zbucium al iubirii ci neputinţa lui Rohán de a iubi, donjuanesca sa incapacitate de a atinge acel „exclusivism în care fidelitatea este o trăsătură indispensabilă” pe care îl menţiona Ortega y Gasset în cunoscutul său eseu despre iubire. Iubirea protagonistului pentru Eglé nu este zbuciumată, ci impură, lipsită de dramatism şi de limpezime, oscilantă şi echivocă, într-un cuvînt tulbure, aşa cum de altfel este calificată şi de adjectivul din titlul original al cărţii, un amor turbio. Nu mai puţin tulbure este şi gelozia, potenţată de vehemenţa cu care Rohán respinge convenţionalismele şi prejudecăţile burgheze, reflectate în modul de viaţă şi concepţiile despre educaţie ale familiei burgheze. Dar nu pentru aceasta mai puţin suspectă de a învălui şi o intenţie eliberatoare, în acelaşi stil donjuanesc, al rezolvării situaţiei prin fugă, dispariţie.

Spre o asemenea interpretare conduc şi unele intervenţii ale naratorului, care în anumite momente abandonează perspectiva internă, dinspre subiectivitatea personajului, pentru a lua distanţă şi a emite cîte un comentariu obiectiv, revelator sau subversiv. Cele mai semnificative sunt accentele ironice din notaţiile plasate la începutul şi la sfîrşitul cărţii, spaţii considerate fundamentale de Horacio Quiroga, în Decalogul povestitorului perfect, ca şi mai tîrziu de Italo Calvino, în textul său Arta de a începe şi arta de a încheia. Încă din prima secvenţă narativă a romanului, naratorul sabotează falsa convingere a personajului, adăugînd o evidentă ironie: „«Cît am iubit-o!», îşi zicea, sforţîndu-se în van să se emoţioneze.”. Pentru ca, după proba revederii cu Eglé, căderea de cortină din final să acopere amărăciunea poveştii de dragoste, pe care fostul iubit „nu dorea nicidecum s-o retrăiască”, consolîndu-se cu ideea că, la cei treizeci şi trei de ani ai săi, îşi aflase „seninătatea deplină a spiritului, muncind în pace”. Iar ultimele rînduri ale cărţii să pecetluiască irevocabila îndepărtare a fostului logodnic: „Nu, nu... Îşi plătise prea scump fericirea actuală ca să dorească s-o piardă. Se întinse bine pe scaun şi oftă de satisfacţie, gîndindu-se că peste două zile avea să stea liniştit în gospodăria lui”.

Personajul Luis Rohán preferă să trăiască la ţară, ca agricultor, cu riscul de a fi considerat un „bărbat excentric”, ca şi autorul real, care se stabilise din 1906 în provincia Misiones, lîngă San Ignacio, fluviul Paraná şi zona de selva. Un loc a cărui frumuseţe îl impresionase puternic cînd îl cunoscuse, cu prilejul unei expediţii la ruinele fostei colonii a iezuiţilor misionari. Numit judecător de pace aici, îşi construise singur o casă, astăzi muzeu, cumpărase pămînt şi devenise agricultor, dedicîndu-se celor mai felurite activităţi, experimente chimice şi multe altele, dar mai ales scriind naraţiuni inspirate din propria experienţă şi din realităţile dure ale mediului şi vieţii din zonă, pe care le trimitea la ziarele din capitală.

Selva, natura, fluviul Paraná, clima, animalele, pericolele şi violenţa naturii îl apropie pe Horacio Quiroga de „esenţialitatea, dramatismul şi autenticitatea existenţei şi luptei pentru supravieţuire”. În mod paradoxal, contextul dominat de pericolul iminent al morţii a fost propice actului creator şi i-a modulat scrisul său inconfundabil. Povestirile incluse în antologiile realizate în acest context (Cuentos de amor, de locura y de muerte,1917; Cuentos de la selva, 1918; El salvaje, 1920; Anaconda, 1921; El desierto, 1924; La gallina degollada y otros cuentos, 1925) aduc odată cu demersul inovator al formelor narative, o insolită abordare a opoziţiei civilizaţie/barbarie, temă obsedantă pe fondul efortului de exprimare a identităţii latinoamericane. Dar expresia cea mai autentică şi înaltă a originalităţii lui Horacio Quiroga se găseşte în volumul Los desterrados din 1926, conceput unitar ca o antologie de povestiri, în care frontiera geografică dintre cele trei ţări, Argentina, Brazilia şi Paraguay, în cuprinsul căreia se află Misiones, reşedinţa scriitorului, capătă semnificaţii metafizice, devine frontiera între viaţă şi moarte, om şi animal, realitate şi ficţiune. Este neîndoielnic capodopera care revelează fibra intimă a unei personalităţi complexe şi insolite ca aceea a scriitorului Horacio Quiroga.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara