Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Scriitorii şi Securitatea de Nicolae Manolescu

Consiliul U.S.R. a hotărât încă de acum trei ani să solicite CNSAS răspunsuri privind eventualele colaborări ale membrilor săi cu fosta Securitate. Au fost înregistrate douăzeci şi patru de asemenea răspunsuri, adică pentru mai puţin de jumătate din membri. Toate favorabile. Ştim aşadar că cel puţin unul din doi scriitori din conducerea U.S.R. este curat. Deocamdată. Preşedintele altei asociaţii de breaslă din ANUC, din care face parte şi U.S.R., mi-a spus că, în Consiliul lor de conducere, nu exista nici un turnător. Cred că a venit timpul să privim cu mai mult optimism viitorul trecutului nostru: numărul celor care au semnat angajamente la Securitate este cu mult mai mic decât ne-am închipuit la un moment dat. Aflaţi sub şocul unor dezvăluiri îngrozitoare (Doinaş, Paleologu, Caraion, Uricaru), începusem să ne temem pentru onoarea breslei literare. Se pare că ne putem redobândi încrederea. Nu toţi am fost turnători.

Cu o lună în urmă, la "Gaudeamus", a fost organizată din inţiativa lui Bujor Nedelcovici, unul dintre scriitorii care a avut tăria să-şi citească dosarul de urmărire de la CNSAS (printre care se numără Ştefan Radof, Aug. Buzura, Livius Ciocârlie, Stelian Tănase şi alţi câţiva), un simpozion pe tema raporturilor dintre scriitori (artişti în general) şi Securitate. N-au fost mari revelaţii. Ceea ce denotă că am căpătat obişnuinţă până şi într-o materie atât de neobişnuită. A rezultat destul de clar din discuţii că problema iese încet-încet din actualitate. în sală nu era nici un tânăr. Generaţiile interesate (încă) sunt acelea de mijloc sau vârstnice. Care au trăit pe pielea lor epoca. M-am întrebat dacă dorinţa acestora, insistenţa lor de a-şi povesti aventurile cu Securitatea îi va convinge pe tinerii sub treizeci de ani să vrea să afle mai multe despre o istorie care, pentru ei, nu e nici teribilă, nici recentă, deşi pentru cei de peste treizeci este şi una, şi alta.

Coincidenţa a făcut să răsfoiesc tot acum jurnalul lui Livius Ciocârlie dintre 1987 şi 1983 publicat la Humanitas sub titlul Cu dinţii de lână. în final, editorul a adăugat patruzeci de pagini (cu corp 6) de documente din dosarul de la CNSAS al autorului. Altele decât cele comentate, cu umor, de către Ciocârlie într-un număr din revista 22, dar la fel de semnificative. Ceea ce este absolut uimitor, când le citeşti, este să constaţi că atotputernica Securitate ceauşistă din deceniul 9 al secolului 20 se temea de scriitori. Mulţi dintre noi l-au citit pe Havel din Puterea celor fără putere, adică a intelectualilor, scris deja la finele anilor '70. Ştim bine astăzi ce sens dădea fostul disident ceh, apoi cel dintâi preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, puterii la care se referea în eseul său. Ideea lui era că, operă de ideologie pură, comunismul se va prăbuşi pe aceeaşi cale pe care a fost edificat: prin cuvântul celor care n-au altă forţă decât cuvântul. De câte ori a venit vorba de acest eseu, mi-am amintit de un ţăran din Apuseni care, în anii '70-'80, lucra la o fabrică de mobilă de lângă Turda. întrebat ce fac cei de la fabrică cu mobila, a răspuns că o fac pentru export. "Şi o exportaţi?", am revenit eu. "Sliptic", mi-a răspuns el. Am înţeles abia după câteva secunde bune de suspans că voia să spună scriptic, adică pe hârtie. Şi să nu uităm că gluma cea mai caracteristică a românilor se baza în acei ani de stagnare economică pe un calambur: "Speech cu speech, patriei snop!"

Dar răsfoind dosarul lui Ciocârlie, mi-am dat seama că Securităţii nu numai de cuvintele scriitorilor îi era frică. Era vorba de o frică infinit mai concretă, mai aşa zicând palpabilă. Sigur, scriitorii exprimându-se de preferinţă în cuvinte şi în scris, tot despre cuvintele şi despre scrisul lor era, la rigoare, vorba. Dovadă că Securitatea îi înregistra, în casă, în camera de hotel, în tren, în discuţii la restaurant. Invitat fiind eu la Timişoara de către Ciocârlie să conferenţiez în faţa studenţilor, Securitatea locală a întocmit un întreg plan de acţiune menit să mă aibă sub supraveghere non-stop şi peste tot. Citiţi-l în Cu dinţii de lână şi veţi vedea că seamănă ca două picături de apă cu planurile pe care Serviciile Secrete le adoptă (mai ales de când cu terorismul) ori de câte ori un şef de stat urmează să sosească într-o vizită oficială într-o ţară! Nu eu exagerez, ci, eventual, colonelul Indrei Ion din conducerea Securităţii Judeţene Timiş, colonelul Achim Victor, din partea Direcţiei I şi lt. colonelul Pele Petre, şeful Serviciului I/A. Data: 19 ianuarie 1989. Acum aproape două decenii.

Lucrurile se pot lămuri întrucâtva dacă avem în vedere ce s-a întâmplat, într-o altă împrejurare. Securitatea a înregistrat o convorbire pe care am avut-o cu Livius Ciocârlie, foarte probabil în casă la mine, la Bucureşti. Data înregistrării: 25 martie. Anul lipseşte. Este anul "scrisorii celor şase" care l-a pus pe Ceauşescu în dificultate: 1989. Nici eu, nici Ciocârlie nu ne aducem aminte ce am discutat atunci. înregistrarea ne-a surprins pe amândoi la fel de tare. Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală) şi în legătură cu care Cartea Albă a Securităţii, volumul 5, conţine multe referinţe şi detalii, rod al supravegherii noastre stricte. Dincolo de ideea memoriului, care alertase Securitatea, convorbirea dintre Ciocârlie şi mine a jucat, se pare, şi ea un rol în alertă. Cei dintâi care s-au mirat regăsind-o în înregistrare au fost înşişi convorbitorii. Nu atât fiindcă o uitaseră cu desăvârşire, şi unul, şi altul, dar fiindcă spusele lor erau pur şi simplu stupefiante. Pe scurt, amândoi eram convinşi că Securitatea şi Armata îl abandonaseră pe Ceauşescu şi erau pe punctul de a profita de prima explozie populară pentru a prelua puterea. "Riscul cel mare pentru El (spuneam eu, pronumele cu majusculă fiind însă al ofiţerului care transcria), în momentul de faţă, vine din interior! (nici semnul de exclamaţie nu-mi aparţine - N.M.). De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi securitate, e limpede! (idem - N.M.), să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice (sic! nu mi-e clar nici mie - N.M.) " adică noi n-avem tradiţie să vină Generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar Generalul Popescu dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi, într-o zi, poate să se adreseze acuma lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii!

Eu zic că pentru El (idem - N.M.) pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple! Adică curajul... nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acuma era, cum? Oricine care avea..." Livius Ciocârlie: "M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă cade ăsta? Vorbind de ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva..." Ipotezele noastre nu erau gratuite. Ele plecau de la premisa că Securitatea nu-l împiedicase pe Brucan să transmită "scrisoarea celor şase", ba "închisese ochii" şi la alte lucruri aflate din ascultarea telefoanelor, iar cu noi se purta cu nişte mănuşi dublu căptuşite (,Pe mine mă uimea atunci în noiembrie, cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara, spune Ciocârlie, sublinierea nefiind a lui. Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva...").

Am reprodus stenograma nu ca să se creadă că Ciocârlie şi cu mine ştiam cu adevărat ce se petrecea ori ce urma să se petreacă. Habar n-aveam! Reacţia la convorbirea noastră arată totuşi un lucru important: şi anume că Securitatea a citit-o ca pe o dovadă că noi (şi alţii) am fi fost la curent cu niscai planuri ascunse ale şefilor ei menite a-l înlătura pe Ceauşescu. Observaţi şi lipsa de respect faţă de "El", "ăsta", "persoana", etichete înlocuite deobicei în transcrierea benzilor de ascultare! înregistrarea mă convinge că ne-am aflat, fără voie, în vecinătatea unui proiect de lovitură de stat care trebuia deghizat într-o revoltă ori măcar a intenţiei Securităţii de a-l abandona pe Ceauşescu dacă Armata ar fi făcut o tentativă de puci ori dacă lumea ar fi ieşit în stradă. Leg bănuiala de ceea ce îmi va spune în decembrie 1989 la Bacău Gh. Toma, preşedintele C. J., în părculeţul din spatele sediului, unde mă scosese sub un pretext străveziu, nevrând să vorbim în biroul lui: "Securitatea nu va trage un singur glonţ". O leg şi de o observaţie a lui Silviu Curticeanu, abia ieşit din închisoare, după revoluţie: "îţi dai seama ce ar fi fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dacă se trăgea în mulţime? Ar fi fost un masacru." Aşa dar, cine trebuia să ştie, ştia. Securitatea îşi luase mâna de pe Ceauşescu încă înainte de decembrie 1989. "înfricoşarea" ofiţerilor care ne-au înregistrat provenea din bănuiala că nu numai cine trebuia să ştie, ştia. Ceea ce nu corespundea, fireşte, adevărului. Dar probează cât de complicate erau raporturile dintre scriitori şi Securitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara