Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Scriitori hispanici şi lecturile lor de Dana Diaconu

Avorbi despre sine implică şi referiri la cărţile altor autori. „Pot povesti – mărturiseş te Fernando Savater în autobiografia sa – ceea ce este esenţial în întreaga mea viaţă fără să fac nici o referinţă la ceea ce am scris; dar mi-ar fi imposibil, în schimb, fără să vorbesc despre ceea ce am citit”.

O autobiografie, afirma Philippe Lejeune, pune în joc probleme privind memoria, construcţia personalităţii, autoanaliza. Fiind deopotrivă o rememorare şi o reflecţie asupra propriei vieţi, autobiografia include alături de experienţele reale ale existenţei personale şi pe cele dobândite din universul ficţional al operei literare. „Lectura – scria romancierul şi eseistul Ricardo Piglia – este arta de a construi o memorie personală pornind de la experienţe şi amintiri străine. Scenele din cărţile citite revin ca amintiri private”. Borges le denumea „amintiri false”, „experienţă artificială”, „memorie străină” şi lua în considerare posibilitatea de „a-ţi aminti cu memoria altcuiva” ca efect al „experienţei literare”. Autobiografiile dau seama de modul în care această experienţă se constituie şi cum reflectă ea personalitatea autorului. Încercând un posibil răspuns la întrebările de la începutul acestor însemnări, m-aş referi la doi scriitori: spaniolul Fernando Savater şi columbianul Gabriel García Márquez, care acordă în autobiografiile lor un spaţiu considerabil lecturilor.
În Mira por dónde. Autobiografía razonada (Ia te uită! Autobiografie raţionată) – publicată de Fernando Savater1 în 1994, la editura madrilenă Taurus, trei capitole (Los maestros iniciáticos, El milagro de Harry Potter, Los grandes de cerca) dau seamă de lecturile sale. A admira este în opinia sa „cea mai frumoasă dispoziţie pe care o suscită arta…”. Savater scrie: „Cred că admirăm cu ceea ce este admirabil în noi înşine… Bineînţeles că virtutea de a admira nu este numai estetică, ci şi etică… şi în linii generale o consider un simptom al umanităţii”. Adevărate „exerciţii de admiraţie” sunt paginile despre Emil Cioran, García Calvo, Octavio Paz, José Bergamín, Cabrera Infante, Rafael Sánchez Ferlosio, Mario Vargas Llosa. Relaţia specială cu Emil Cioran, complet necunoscut în Spania înainte de lucrarea sa de doctorat, ocupă un loc aparte. Savater creionează un portret fizic şi moral al filosofului român în ambianţa boemă a străzii, a domiciliului său parizian şi propune o nouă lectură a operei lui Cioran, din perspectiva „vitalismului contrariat” al autorului „Tratatului de descompunere”, care neagă elocvent ineluctabilul şi afirmă că moartea „nu are dreptul la domnie, ci este un simplu atentat şi o uzurpare”. Ca şi în cazul marilor „mânioşi ai secolului nostru, precum Céline, Thomas Bernhard, Fernando Vallejo şi – într-un timp mai îndepărtat– Pio Baroja”, Cioran, conchide Savater, este mai „tonifiant” decât „optimiştii bine echilibraţi, cu excepţia lui Jorge Guillén”.
Capacitatea de a admira se consolidează prin lectura celuilalt şi, în acelaşi timp, potenţează plăcerea lecturii. Pentru Savater, a citi este „o formă de viaţă” şi, implicit, o formă de a savura mai deplin viaţa, o mare voluptate (verbul leer - a citi este asociat cu disfrutar - a se bucura şi gozar - a se desfăta). El preferă literatura care dă frâu liber imaginaţiei şi jocurilor fanteziei, „cărţile de aventuri, povestirile misterioase şi miraculoase – numite academic «literatură pentru tineret» şi peiorativ «literatură populară»”. Se delectează cu cărţi de ceea ce unii numesc „infraliteratură” şi împărtăşeşte entuziasmul tinerilor pentru Harry Potter, considerând că „adevăratul act magic, autenticul miracol înfăptuit de ucenicul vrăjitor Harry Potter” este acela de a fi trezit „vechea pasiune în mii de neofiţi”, întrucât „mulţi se vor convinge că a se juca citind este şi mai amuzant decât a se juca pornind de la ceea ce au citit...”. El este sigur că aceşti copii prind astfel gustul cititului cărţii de literatură în general şi nu doar al scrierilor de o asemenea factură. Pentru autorul Autobiografiei raţionale lectura este o euharistie, imaginea formată prin lectura unei cărţi devine „adevărata realitate”, mai puternică decât aceea descoperită prin percepţia directă: „Chiar atunci când am călcat cu piciorul meu şi am văzut cu ochii mei, în mod fizic, niciodată adevărata mea Londră nu a fost alta decât aceea a lui Conan Doyle, nici Dublinul meu altul decât cel al lui Joyce şi nici chiar Roma mea din Quo Vadis nu a fost înlăturată de aceasta din ziua de azi, cu miile ei de maşini şi zecile de Caravaggio”. Fernando Savater intenţionase să-şi intituleze autobiografia „Amintiri conjecturale” ca un omagiu adus lui Borges. Prin analogie cu conjectura practicată de Borges ca alternativă a ipotezei ştiinţifice pentru a recupera imaginaţ ia şi fantezia, „însemnările” sale sunt „reconstrucţii literare pornind de la câteva firişoare de nisip cuibărite într-un catastif al trecutului pe care mă străduiesc să le transform în perle de cultură, artificiale dacă trebuie”. Că nici literatura memorialistică nu este liberă de ficţiune ne convinge şi Gabriel García Márquez. Viaţa, a afirmat el cu diverse prilejuri, nu poate fi reconstituită decât prin intermedierea amintirii şi a unui anume mod de a povesti, ceea ce face ca simpla încercare de a aşterne amintirile vieţii reale pe hârtie să deschidă calea imaginaţiei, invenţiei şi astfel să producă false memorii. Asumându-şi riscul, scriitorul identificat cu realismul magic publică, în 2002, Vivir para contarla (A trăi pentru a-ţi povesti viaţa), titlu ce sugerează specificul discursului autobiografic, având în vedere toate conotaţiile verbului a povesti (relativizarea veridicităţii, intervenţia ficţiunii, oralitatea). Ce anume şi cum citeşte făuritorul universului macondian? Mai întîi, ca elev în Cartagena de Indias, cărţi precum Contele de Monte Cristo, Comoara din insulă sau O mie şi una de nopţi. Lectura este „fericitul drog”, cărţile sunt „devorate literă cu literă”. Apoi, ca student la Bogotá, într-o ambianţă generală de foame de lectură, cărţile se citesc în lanţ „ca pâinea caldă, proaspăt traduse şi tipărite în Buenos Aires”, după care în grupul de prieteni literaţi se încing dezbateri asupra lecturilor comune. Tânărul de atunci descoperă „pe cei de mult descoperiţi, pe Jorge Luis Borges, D.H. Lawrence şi Aldous Huxley, pe Graham Greene şi Chesterton, pe William Irish şi Katherine Mansfield şi pe mulţi alţii”. Practicând mai multe moduri de a citi dobândeşte o „nouă conştiinţă de sine”, şi-şi dă seama de vocaţia sa de scriitor, ceea ce schimbă motivaţia şi modul de a citi: „…am început să citesc ca un autentic romancier artizanal, nu numai din plăcere, ci şi din curiozitatea insaţiabilă de a descoperi cum erau scrise cărţile maeştrilor”. Lectura riguros programată (Homer şi alţi scriitori greci, André Gide, Faulkner etc.) alternează adesea cu relectura practicată ca un fel de „operaţie chirurgicală în măruntaiele cărţii pentru a scoate la lumină misterele cele mai ascunse ale structurii ei”. Sub imperiul revelaţiei produse de lectura romanului Metamorfoza de Franz Kafka, tânărul Gabo dă curs tentaţiei de a scrie ceva asemănător şi publică prima sa povestire. Găsise soluţia în problema introducerii fantasticului în opera literară: „Nu era necesar ca faptele să fie demonstrate şi era de ajuns ca autorul să scrie ca să fie adevărat, fără altă probă decât puterea talentului său şi autoritatea vocii sale”. Lecţia kafkiană îi permite să descopere tehnica narativă adecvată pentru crearea realismului magic din Un veac de singurătate. În Vivir para contarla, Márquez întreprinde şi o auto-lectură, oferind cititorului repere pentru înţelegerea realismului magic din capodopera sa la frontiera dintre ficţiune şi realitate, frontieră ce dispare în unele autobiografii actuale, în care viaţa se confundă cu literatura. Autobiografiile devin memorii literare, iar textul confesiv este înlocuit de cel eseistic şi de reflecţie asupra literaturii. Un exemplu este volumul Las palabras de la tribu. De Rubén Darío a Cela (Barcelona, 1994) al scriitorului spaniol Francisco Umbral (1932- 2007), care precizează în cuvântul de deschidere intitulat Atrio: „Viaţa mea nu a fost decât literatură, citită sau trăită, şi de aceea vă datoram aceste memorii literare... Ele sunt memoriile unui cititor pasionat şi ale unui scriitor care, în toamna vieţii sale, vrea să lase o mărturie despre iubirile şi neiubirile lui definitive. Pe aproape toţi autorii antologaţi i-am tratat în precara realitate sau în realitatea mai puternică pe care o constituie imaginaţia”. În mod analog procedează criticul, eseistul şi romancierul argentinian Ricardo Piglia (1941) în Ultimul cititor (2005), un volum de eseuri şi comentarii despre felul în care citesc unii scriitori (Kafka), personalităţi istorice (Ernesto Guevara), personaje literare (Anna Karenina) sau despre „reprezentările narative ale modurilor de a citi”. Mărturisirea cu care se încheie cartea este surprinzătoare: „Propria mea viaţă de cititor este prezentă, şi de aceea această carte este, probabil, cea mai personală şi mai intimă din toate câte le-am scris”.


Născut în 1947 la San Sebastián, Guipúzcoa, este autorul unor cărţi, eseuri, articole pe teme de filozofie, etică, politică, cultură, dar şi romancier, ziarist, profesor de filozofie, etică şi sociologie la mai multe universităţi spaniole. În româneşte s-au tradus lucrările sale de etică şi politică destinate adolescenţilor şi un eseu despre Cioran (1998).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara