Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Scriitori de limba engleză în România contemporană de Mihaela Mudure

Cu excepţia unor personalităţi canonizate, de felul lui Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Norman Manea, Andrei Codrescu, din generaţia mai tânără, marea majoritate a celor care scriu româneşte sau în limba română în afara graniţelor este neglijată de majoritatea criticilor şi istoricilor literari. Cel mult câte o recenzie îi ia în seamă. Ei sunt mult prea puţin prezenţi în dicţionarele de literatură română al căror cadru nemărturisit direct, dar extrem de influent este tot statul naţional, structură politică depăşită demult de complexitatea problemelor lumii contemporane. Or, de la Anamaria Beligan şi Ioana Petrescu în Australia, până la Domnica Trăistaru, Alta Ifland, Petru Popescu în Statele Unite ori Florin Oncescu sau Adrian Dumitrescu, Flavia Cosma în Canada – şi nu mai continuu cu enumerarea – scrisul românesc cuprinde mult mai mult decât pe cei care trăiesc între fruntariile româneşti, la care putem adăuga din motive evidente Republica Moldova şi Ucraina. Sunt, de asemenea, convinsă că între căpşunarii noştri din Italia sau Spania, printre muncitorii care trudesc în construcţii în Israel sau printre româncele care îngrijesc bătrânii altora te miri unde, vor fi fiind şi poeţi, prozatori sau diarişti care îşi vor fi ostoit dorul de acasă scriind şi despre care vom afla cine ştie când.
Să nu uităm, însă, că globalizarea i-a făcut şi pe alţii să plece cât mai departe de baştina lor. Nu numai românii noştri au plecat de acasă. Numărul străinilor care trăiesc în România a crescut exponenţial după 1990. Trăiesc şi activează în România oameni de afaceri, militari ai forţelor NATO, reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale, cadre didactice care lucrează în tot soiul de instituţii educaţionale. Dintre aceşti străini care au ales România ca a doua patrie, mă voi referi la doi: Richard Proctor şi Philip Ó Ceallaigh, vorbitori de limbă engleză care au părăsit bătrânul Albion pentru a se stabili pe plaiurile Mioriţei. Scrisul celor doi nu intră în categoria literaturii de călătorie. Avem, de altfel, cel puţin doi călători anglofoni – Robert Kaplan cu Fantomele Balcanilor şi Mike Mosby cu Grand Bazar România – care s-a oprit asupra realităţilor şi zmintelilor românilor de după 1990. Ochiul lor este însă superficial, în comparaţie cu Proctor sau Ó Ceallaigh care s-au identificat cu românii de baştină până la a face efortul de a trăi în România, precum românii.
Ambii scriitori sunt la începutul carierei lor şi au venit în România ca lectori a Consiliului Britanic la începutul anilor nouăzeci. Richard Proctor a funcţionat ca lector la Universitatea Babeş-Bolyai, iar Philip Ó Ceallaigh a predat la instituţii de învăţământ superior din Bucureşti. După ce şi-au încheiat obligaţiile faţă de celebra instituţie responsabilă cu predarea limbii engleze şi a literaturii engleze în lumea largă, cei doi au hotărât – cu toate că democraţia noastră e foarte tânără şi neconsolidată, sau poate tocmai de aceea, cu toate că economia noastră e mult mai fragilă şi salariile mult mai mici, sau poate tocmai de aceea – să rămână în România. Şi nu sunt singurii. Richard Proctor a locuit o vreme într-un sat din apropiere de Cluj-Napoca, apoi şi-a cumpărat o casă la ţară, în judeţul Mureş. Ó Ceallaigh s-a stabilit la Bucureşti. Locuieşte într-un minuscul apartament într-unul dintre miile de blocuri construite pe vremea comunismului în frumoasa noastră capitală. Ambii scriu şi trăiesc din traduceri sau contracte ocazionale cu diferite instituţii de învăţământ private ori de stat. Volumele în discuţie sunt debutul editorial pentru ambii scriitori.
Heistburg , romanul lui Proctor, este o naraţiune picarescă situată la confluenţa dintre Estul şi Vestul Europei, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Autorul doreşte, programatic, să încalce graniţele dintre genurile literare şi îşi împarte romanul în trei acte care descriu pregătirea şi desfăşurarea călătoriei inevitabile în structura picarescului. Actul I include preparativele, Actul II este despre călătoria propriu-zisă, iar Actul III vorbeşte despre urmările ei. La sfârşit, cade Cortina peste această lume ficţională în care autorul vede personajele precum nişte actori interpretându-şi propriul rol. În postură de picaro, Proctor impune în prim planul scenei sale ficţionale patru actori (Smov, Fatman, Estragon şi H), precum şi un şofer (Stalin), omul directorului teatrului unde lucrează cei patru. Stalin este şi translator de ocazie, fiind singurul cunoscător al limbii germane din toată echipa. Cei patru actori se hotărăsc să plece în Austria şi să jefuiască o bancă deoarece nu văd alt mijloc prin care pot să-şi îmbunătăţească situaţia financiară. Dorind să-şi ascundă intenţiile, cei patru pleacă în Austria sub pretextul participării la un festival de teatru. Şoferul nu cunoaşte nimic din planurile actorilor. El e convins că singurul scop al deplasării este festivalul de teatru de la Viena.
Un personaj care este în fundalul aventurii picareşti, dar a cărui semnătură este imperios necesară pentru desfăşurarea călătoriei este directorul teatrului unde lucrează cei patru. Personaj ambiguu, el este reprezentativ pentru atmosfera tulbure a tranziţiei româneşti. „Directorul era un dinozaur, dar era suficient de deştept că să îşi dea seama de aceasta” (27). Amestecul de trecut şi prezent dă la iveală complexe mecanisme de adaptare care funcţionează pe principiul minimei rezistenţe şi al minimei suferinţe de adaptare la nou. „Toată lumea de la teatru se plângea de el, desigur, dar adevărul era că fără el lucrurile nu ar fi fost nici mai bune, nici mai rele, cu el cel puţin angajaţii aveau pe cine da vina” (26).
Directorul nu se poate despărţi de mentalităţile legate de munca industrială, supralicitată în perioada comunistă ca fiind cea mai productivă formă de activitate umană. Englezul Richard Proctor dovedeşte că a înţeles foarte bine esenţa ideologiei restrictive a comunismului de stat. Pentru director, „teatrul era precum o fabrică ai cărei lucrători trebuiau să fie priviţi cu mai multă suspiciune decât de obicei şi ale cărei produse nu puteau fi depozitate, furate, valorificate sau evaluate altfel decât din perspectiva tradiţională a Partidului” (26).
Folosind cu îndemânare paradoxul umoristic moştenit de la Oscar Wilde sau Bernard Shaw, Richard Proctor reuşeşte să ajungă la esenţa vieţii în post-comunismul românesc. Supravieţuirea în aceste condiţii implică învăţarea unor noi deprinderi. De exemplu, Smov „era unul dintre cei mulţi care învăţase cum să supravieţuiască şi să rămână relativ întreg la minte sub un regim care făcuse ca ambele activităţi să fie foarte dificile” (30).
Aceeaşi capacitate de a surprinde esenţa epocii post-comuniste e prezentată metaforic de mijlocul de transport cam rablagit cu care aceşti picaro ai anilor nouăzeci vor să ajungă în Austria: „autobuzul nu avea probleme prea serioase, era mai degrabă vorba despre neglijenţă datorită lipsei de bani şi pentru că nimeni nu se simţea responsabil pentru el, vehicolul era aşa cam ca întreaga ţară, de fapt” (57).
Obţinerea vizei şi trecerea cu succes a graniţei sunt alte aventuri în interiorul marii isprăvi picareşti pe care cei patru le rezolvă cu obişnuitele resurse româneşti: tupeu, mită (sub formă de alcool sau ţigări), umilinţă mimată faţă de autoritatea funcţionarului de la consulat care dă viza sau a ofiţerului de la frontieră. Orice iniţiativă (turistică sau nu) este imediat amendată cu o comparaţie care pune în evidenţă nivelul precar al vieţii sub comunism. De exemplu, odată ajunşi la Viena, hoţii în devenire sunt tentaţi de o reclamă care îi invita la un tur prin canalizarea oraşului. Stalin agrea ideea unui tur prin canalizarea oraşului, dar ceilalţi erau de părere că viaţa sub dictatură fusese o pedeapsă destul de mare” (83). Sub conducerea înţeleaptă a lui Smov, actorii se pregătesc de furtul care urma să le rotunjească averile. Sub pretextul unei pene de benzină, ei îl lasă pe Stalin, omul directorului, într-o parcare, iar ei pleacă, pasămite, să găsească motorină în cel mai apropiat oraş. De fapt, ei urmăreau să jefuiască banca din micul orăşel Heistberg. Naratorul omniscient îi urmăreşte cu o ironică bunăvoinţă. Iată, de exemplu, caracterizarea infractorului actor Smov, considerat a fi un ideal general de armată: „aşa era el, îşi conducea trupele de pe front, fără a visa măcar să le ceară să facă ceea ce el însuşi nu ar face şi suficient de preocupat de morală ca să facă până şi ultima cătană să simtă că face parte din echipă” (111).
Spre ghinionul hoţilor, banca este închisă. Era zi de sărbătoare şi nu se lucra. Climaxul narativ a fost atins. Actul III încearcă o acţiune reparatorie de tip romantic care îi reuşeşte mai puţin autorului. În drum spre graniţa cu Ungaria, maşina are nevoie de o piesă de schimb şi cei cinci beneficiază de ospitalitatea munificentă a unei contese. Stalin, deşi cel mai îndoctrinat cu vechea ideologie, omul instituţiei, prin excelenţă, se hotărăşte să rămână locului, neputând rezista invitaţiei contesei de a-i bucura viaţa.
Romanul lui Richard Proctor impresionează prin umorul de tip Henry Fielding cu care îşi urmăreşte eroii picareşti. Ochiul auctorial are o plăcere ironică, dar plin de înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti. Tot în cheie Fielding este personificat vehicolul – un microbuz – care face posibilă deplasarea. Old Farty, numele de alint al maşinii, râgâie, scuipă, tuşeşte, vomită, are vânturi după cum îi pică sau nu bine combustibilul şi tratamentul la care o supun cei cinci picaro care devin, în raport cu ea, nişte bravi fartonauţi. Regăsim în scrisul lui Richard Proctor plăcerea de a vorbi despre trup fără false ipocrizii, întocmai ca la Fielding sau la Rabelais. Precum armăsarul din poveste, Old Farty are trăiri sufleteşti şi plăceri trupeşti. Atunci când soseşte piesa de schimb a cărui lipsă îl chinuia atât de mult, „Hans o altoi în Ol’Farty care râgâi în semn de apreciere, când el îi dădu o cheie” (141).
La întoarcerea acasă, trecând de graniţă austriacă ce separă Estul de Vestul Europei, „Ol’Farty a scos limba pentru ultima dată la gorilele” care păzeau această vamă. Cei cinci vor fi pierdut o bătălie, dar au câştigat, totuşi, războiul. „Până la urmă, se pare că vom fi câştigat războiul, dar am pierdut acea bătălie” (152), spune Smov. Onorariul de la festivalul de teatru, precum şi ce au câştigat la masa de joc a contesei, le va asigura un confort material.
Volumul de povestiri a lui Philip Ó Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, a fost publicat în 2006 de către reputata editură Penguin, filiala pentru Irlanda. Titlul dat, credem, mai mult din motive publicitare, nu reflectă cu adevărat conţinutul culegerii de povestiri. În povestirea care dă titlul volumului naratorul îşi pierde manuscrisul primului său roman undeva în nordul Turciei, pe malul Mării Negre, pentru că nu are bani să plătească o prostituată grecoaică, total insensibilă la valoarea lui literară.
Stimulul scriiturii lui Philip Ó Ceallaigh este acelaşi ca la Richard Proctor. Veniţi dintr-o lume consolidată, chiar prea sigură de sine, par a spune printre rânduri cei doi britanici, ei sunt interesaţi de naşterea unei noi lumi şi profită de posibilitatea de a cunoaşte, în mod direct, România, Europa Centrală şi de Est, zona Balcanilor. Libertatea de după 1990 dă naştere şi la monştri. Viaţa nu este, neapărat, mai bună pentru toată lumea.