Numărul curent: 29

 
Scriitori arestaţi (1944 - 1964) de Alex. Ştefănescu

Mai ajung la închisoare (sau pe lumea cealaltă) din motive politice, dintre scriitori şi viitorii scriitori, Valeriu Anania (lider al grevei studenţeşti anticomuniste din 1946 de la Cluj, închis de mai multe ori, condamnat în 1958 de Tribunalul Militar Ploieşti la douăzeci de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale"), Mihai Bădescu (membru al PN}, arestat în 1948, din ordinul lui Iosif Chişinevschi şi ţinut, fără judecată, timp de şapte ani şi şapte luni, la Jilava, Aiud, Midia şi Poarta Albă), Max Bănuş (anchetat şi bătut la Securitate, la sediul de pe Uranus, imediat după revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti pentru "uneltire contra ordinii sociale"), Florin Becescu (ofiţer de poliţie, autor al unei lucrări non-fiction, Cu fierul roşu, despre atrocităţile săvârşite în URSS, ridicat de NKVD, omorât prin împuşcare şi aruncat într-un şanţ de pe marginea şoselei Bucureşti-Ploieşti), Hans Bergel (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 pentru activitate anticomunistă şi trimis, după executarea pedepsei, cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan), Ernest Bernea (eminent om de cultură, antropolog, colaborator al lui Dimitrie Gusti şi Simion Mehedinţi, arestat în 1948 şi ţinut fără judecată până în 1962, chermat la Securitate în 1984, la aproape 80 de ani, şi bătut cu bestialitate pentru convingerile lui), Andreas Birkner (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică pentru o povestire găsită între manuscrisele lui), Vasile Blănaru (cunoscut sub pseudonimul Cezar Flamură, închis între 1949-1954, arestat din nou, în noaptea de 13 spre 14 martie 1958, anchetat şi torturat, alături de doi fraţi ai săi, pentru o vină imaginară, condamnat la moarte şi ţinut la Jilava mai mulţi ani în aşteptarea execuţiei, până când pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă), Sebastian Bornemisa (închis, între 1950-1953, la Sighet, unde a stat câtva timp în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu), Vasile Brătulescu (aflat multă vreme al Jilava), Elie Bufnea (condamnat în 1950 la şase ani de închisoare, pentru sprijinul dat luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni), Grigore Bugarin (arestat în 1959 şi decedat în 1960, la Timişoara) şi mulţi, mulţi alţii, toţi menţionaţi în dicţionarul Victimele terorii comuniste realizat de Cicerone Ioniţoiu.



În jurul a numeroşi scriitori rămaşi în libertate se strânge lanţul arestării şi, dacă ei nu sunt arestaţi, este numai pentru că prestigiul îi apără un timp, ca o aureolă magică, iar în cele din urmă intervine salvatoare moartea (sau apar circumstanţe politice care amână deznodământul). Foarte aproape de arestare este Lucian Blaga. Profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, el este dat afară din învăţământ la sfârşitul lui 1948. (După cum reiese din romanul Luntrea lui Caron, încă din anul universitar 1946/1947, unii studenţi primiseră misiunea de a-şi nota abaterile profesorilor de la ideologia marxist-leninistă. Cursul lui Lucian Blaga, evident, nu numai că nu lua în serios, dar contrazicea, implicit, materialismul dialectic şi istoric.) În anii care urmează, Securitatea îi anchetează sau îi arestează pe mulţi dintre cunoscuţii lui, încercând să le smulgă mărturii care să-l incrimineze pe poet. Dosarul este gata, dar o anumită sfială paralizează, s-ar spune, voinţa de acţiune a poliţiei politice. Funcţionează, parcă, interdicţia pe care o va promulga mai târziu Nichita Stănescu: "Şi mai ales nu-l atingeţi pe poet!" Lucian Blaga moare la 6 mai 1961, astfel încât nu vom şti niciodată dacă până la urmă ar fi fost arestat. Probabil că nu (în condiţiile în care autorităţile admiseseră că venise momentul ca el să publice o carte).

Cercul se închide şi în jurul lui Nicolae Labiş, ai cărui prieteni sunt anchetaţi sau arestaţi, în atmosfera încordată creată de evenimentele din 1956 din Ungaria. Faima cu totul ieşită din comun a poetului în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani creează o anumită reţinere în rândurile lucrătorilor Securităţii. Dilema lor se rezolvă prin moartea neaşteptată (accidentală sau provocată chiar de ei) a lui Nicolae Labiş, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956.

În acţiunea de întemniţare a scriitorilor frapează modul barbar în care se procedează, expresie a unui antiintelectualism sumbru, specific comunismului, a unor complexe de inferioritate care îşi găsesc, în sfârşit, ocazia istorică să se manifeste.

Vasile Voiculescu, în vârstă de 74 de ani, este arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, după o percheziţie brutală a locuinţei sale de pe strada Staicovici. O vecină, Ivanca Bogdan, "responsabila străzii", îl avertizase cu câteva săptămânii înainte că s-ar putea să fie arestat, dar scriitorul, în loc să încerce să se salveze, lucrează febril la terminarea ciclului de nouăzeci de sonete care îi vor aduce celebritatea post-mortem. Este un bătrân impunător, cu o barbă de patriarh (pictorii şi fotografi insistă să le pozeze), un medic care mai profesează medicina numai pentru săraci, gratis, un om credincios, paşnic, iluminat de o bunătate care îl face neverosimil. Şi totuşi, cei şase bărbaţi care pătrund noaptea în locuinţa lui îl bruschează, îi răvăşesc manuscrisele, îl insultă cu o furie viscerală. La Securitate, în timpul interogatoriului, pentru că nu vrea să admită că religiozitatea sa este totuna cu legionarismul, este maltratat (i se aşează o scândură pe piept, în care cineva loveşte cu barosul, scândura având rolul de a împiedica producerea unor răni vizibile).

Motivele arestărilor şi condamnărilor sunt de obicei derizorii sau fictive, ininteligibile pentru generaţiile de azi care n-au cunoscut comunismul. Mersul la biserică, schimbul de scrisori cu un prieten din străinătate, dactilografierea unui text literar scris după alte reguli decât cele ale realismului socia2list, citirea unei cărţi interzise, invitarea acasă a unui grup de iubitori de literatură, criticarea în discuţiile cu cei apropiaţi a regimului comunist etc. sunt incriminate ca fapte de o mare gravitate ("uneltire contra ordinei sociale", "trădare de patrie" etc.) şi pedepsite cu o asprime care duce de obicei la distrugerea vieţii celor implicaţi.

Interogatoriile, în afară de teroarea pe care o instituie, impresionează - pe cel care le judecă azi - prin ceea ce s-ar putea numi o dramă a necomunicării. Învinuitul nu-şi scrie răspunsurile cu mâna lui, oficiul acesta îl face anchetatorul, care îi reformulează în mod tendenţios declaraţiile, iar la sfârşit îl obligă să semneze. Este vorba de două limbaje, fără nimic comun între ele: limbajul intelectualului, subtil, nuanţat, tinzând spre obiectivare, şi limbajul brutei, standardizat şi tendenţios. Afirmaţiile scriitorului sunt traduse în acest din urmă limbaj, plin de adjective stigmatizante. Nu există pângărire mai mare în plan cultural decât trecerea unor fraze concepute de un scriitor prin gândirea rudimentară şi deformatoare a unui anchetator comunist.

Declaraţiile date, de exemplu, de Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, două minţi extraordinare, capabile de performanţă intelectuală, se uniformizează (şi se năclăiesc de stupiditate) traduse de ofiţerii de Securitate, ajungând nu numai să semene între ele, dar să semene cu oricare dintre miile de declaraţii luate în epocă unor arestaţi de cele mai diferite profesii:



"PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

12.XII.1958. Oraşul Piteşti

Interogatoriul a început la ora 8,30

Interogatoriul s-a terminat la ora 14 şi 10 minute



Eu, Lt. Major Mincu Gheorghe, din M.A.I. - U.M. 0036 Piteşti. Am interogat în calitate de anchetator pe NOICA CONSTANTIN născut la 24 iulie 1909, fiul lui Grigore şi Clemenţia, în comuna Grosu Vlaşca, cetăţenie şi naţionalitate română, apartenenţa politică Ť neîncadratť, studii - doctor în filosofie, profesia profesor, ultimul loc de muncă şi funcţia - liber profesionist, cu ultimul domiciliu în C. Lung - Muscel, str. I.C.Frimu nr. 6, căsătorit cu MARIANA NICOLAIDE, nu are copii cu aceasta. Prima soţie WENDY MUSTON împreună cu cei doi copii R|ZVAN şi DINA se găsesc în Anglia, la Londra, - originea socială moşier. Activitatea politică până în 1947 - nu a desfăşurat activitate politică, nu a primit decoraţii, distincţii şi premii guvernamentale. În armată a făcut serviciul la Batalionul I Vânători cu gradul de sergent, reformat medical din anul 1940. Nu a fost prizonier. A fost în străinătate şi anume în Franţa în 1938-39 la studii - bursier. În 1940-1941 în Germania tot la studii. Nu a fost judecat.

Întrebare: Ancheta îţi cere să arăţi ce legături ai dumneata cu străinătatea, cine sunt aceste persoane şi în ce constau legăturile cu ele?

Răspuns: Legăturile mele cu străinătatea sunt următoarele:

EMIL CIORAN originar din Răşinari, fiu de preot, simpatizant legionar, în prezent se află în Franţa. Acolo se ocupă cu diferite scrieri duşmănoase la adresa regimului. Cu acesta port corespondenţă legal, iar în anul 1956, prin MARIETA SADOVA, artistă care a fost la Paris, cu ocazia unui turneu am primit ilegal din partea lui CIORAN o carte intitulată ŤIspita de a existať. Această carte MARIETA SADOVA mi-a trimis-o la Câmpulung prin NICU B|LAN din Bucureşti, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui DAN GRIGORESCU din Câmpulung-Muscel.

Mai am legături cu PARLIER MARIANA, de origine română, căsătorită cu cetăţeanul francez FRANÇOIS PARLIER. Aceasta a venit de două ori în ţară (1956-1958) ca turistă, cu care ocazie mi-a adus nişte cărţi. Menţionez că aceasta îmi este verişoară.

Am mai purtat corespondenţă cu MIRCEA ELIADE şi MIHAI NICULESCU. Această corespondenţă a fost purtată legal pe calea poştei.

În străinătate mai cunosc pe fugarul IERUNCA VIRGIL, despre care am avut ştiri de la CIORAN EMIL, care mi-a comunicat că acesta vrea să-mi publice lucrarea mea ŤPovestiri după Hegelť."

(Apud Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., Bucureşti, Ed. Vremea, 1996)





"PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

8 septembrie 1959 - Bucureşti

Interogatoriul a început la ora 10

Interogatoriul s-a terminat la ora 16,50



Eu, căpitan ONEA MIRCEA, am interogat în calitate de anchetator penal de Securitate pe arestatul PALEOLOGU ALEXANDRU, născut la 14 martie 1919 în Bucureşti, de cetăţenie şi naţionalitate română, simpatizant P.N.L. din 1947, licenţiat în drept, în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Petre Poni nr. 18, necăsătorit, serviciul militar satisfăcut la şcoala de ofiţeri de cavalerie - Sibiu, în străinătate a fost la Paris în anul 1937, cu ocazia expoziţiei internaţionale, în perioada anilor 1947-1949 a activat alături de organizaţia tineretului P.N.L., nu a fost arestat, judecat şi condamnat, întrucât în anul 1950 când era urmărit pentru a fi arestat, a reuşit să se sustragă de la arestare devenind fugar.

Întrebare: Ce activitate contrarevoluţionară ai desfăşurat?

Răspuns: Până în anul 1947, nu am desfăşurat nici un fel de activitate politică subversivă. Începând însă din acest an, mai precis după ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, am desfăşurat activitate contrarevoluţionară. Acest lucru s-a întâmplat în următoarele împrejurări: încă înainte de 23 august 1944, aveam o serie de colegi şi prieteni din cadrul tineretului P.N.L., dar cu toate acestea eu nu am aderat la această organizaţie.

În anul 1947 am început să am întâlniri la domiciliul meu sau al lui PAUL DIMITRIU (PNL-ist) cu ZURASCU ION, redactor şef al ziarului liberal, cu DAM AMEDEU L|Z|RESCU şi alţi PNL-işti. Cu ocazia acestor întâlniri se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din R.P.R., comentau duşmănos şi calomniau acţiunile întreprinse de P.C.R. şi făceau propagandă împotriva acestor acţiuni. După ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, ca urmare a activităţii sale de subminare a regimului democrat-popular, aceşti tineri PNL-işti şi subsemnatul am continuat să ne întâlnim şi să desfăşurăm activitate contrarevoluţionară."

(idem)



În transcrierea ofiţerului de Securitate, "Virgil Ierunca" devine "fugarul Ierunca Virgil", "activitate" se transformă în "activitate duşmănoasă" etc. În plus, se remarcă familiaritatea insultătoare cu care sunt trataţi anchetaţii, ca şi încercarea anchetatorului de a se erija într-un fel de instanţă supremă, impersonală, nesupusă nici unei critici sau contestaţii.

În lungii ani de temniţă, scriitorii suferă de foame, de frig, de lipsa asistenţei medicale, ca şi alţi deţinuţi politici, dar suferă în plus (sau mai accentuat decât alţii) de absenţa cuvântului scris, ca şi de imposibilitatea de a scrie. În scrierile sale memorialistice, Nicolae Balotă povesteşte ce emoţie puternică îi provoca vederea unui petec de ziar, adus întâmplător de vânt peste zidurile închisorii. De asemenea, descrie frisonul de bucurie vinovată pe care îl simţea când zgâria cu o aşchie pe suprafaţa săpunului cenuşiu, de proastă calitate, literele unui cuvânt, citit apoi pe ascuns, de nenumărate ori, cu nesaţ.

Privarea deţinuţilor politici din rândurile intelectualilor de imaginea literei tipărite sau scrise de mână reprezenta şi ea o formă de înfometare, cumplită.

Aşa cum nu-i înduioşa bătrâneţea, pe anchetatori şi gardieni, procurori şi agenţi nu-i impresiona nici tinereţea deţinuţilor politici. Dintr-o carte de amintiri, Fundul gropii, publicată în 2001 de scriitorul Nicu Dascălu, fost deţinut politic, reiese că, arestat pe vremea când era încă elev de liceu, el n-a fost deloc menajat în beciurile Securităţii sau în închisoare.

"Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă şi doi tovarăşi m-au înşfăcat bine şi m-au condus pe un culoar zigzagat spre un lift care m-a şi urcat la etajul doi, unde am dedus că au loc anchetele. Ghionturile-n coaste îmi tăiau respiraţia.

Nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă şi nici nu mi s-a spus de ce fusesem adus acolo. Doi malaci m-au întins cu faţa în jos pe o masă, m-au legat şi m-au întins până ce am simţit că îmi ies oasele din încheieturi, după care m-au bătut la tălpi şi la fund până la inconştienţă. Bătaie ca la carte. Nu ştiu cât de târziu m-am trezit, ud, târât într-o încăpere goală, pe o pardoseală de beton."

Teroarea s-a abătut nu numai asupra literaturii culte, ci şi asupra... folclorului. Cicerone Ioniţoiu, el însuşi fost deţinut politic, păstrează în arhiva sa textul unei "sorcove a anului 1947", care a intrat la vremea respectivă în atenţia Securităţii. Textul poate fi considerat politic, satiric şi mai ales tragic, întrucât autoarea lui, Marioara Ianculescu-Manon, din comuna Cârcea, judeţul Dolj, a plătit cu chinuri cumplite, în beciurile Siguranţei de la Craiova, îndrăzneala de a-l fi compus:

"Oaspeţi dragi din ţara asta/ Vă miraţi voi cum se poate/ Anul nou care ne vine/ Să le ştie toate-toate./ Un moment de-aveţi răbdare/ Anul nou iată c-apare/ Şi-ntr-o slovă oltenească/ }ine mult să vă vorbească./ Eu sunt anul '47,/ Nu vreau să vorbesc în şoapte,/ Nu înghit minciuna dulce/ Ca anul care se duce./ Ia priviţi pe '46/ Jerpelit până la oase,/ Descălţat şi despuiat/ Parcă-i păstrăv afumat./ Cum te-a jupuit Tamara/ Dacă nu ţi-ai iubit ţara!/ Să cântăm un marş celebru/ Marşul omului funebru/ Sau mai bine sorcova/ S-o cântăm la Moscova./ Sorcova, vesela,/ Să te duci la Moscova/ Pe Stalin să-l sorcoveşti/ Cât mai tare să-l loveşti/ Până-i zdrobeşti oasele/ Cum ne-a spart el casele,/ Până-i rupi picioarele/ Cum ne-a rupt ogoarele./ Toţi românii îl iubim/ Şi cu toţi îl sorcovim:/ Să culeagă în colhoz/ Cât culegem noi din boz./ Sorcovică, sorcovea/ Du-te-n chip de cucuvea,/ Ia pe Colea, ia pe Golea/ Şi îi trece peste Bug:/ Sunt trei ani de când ne sug./ Să se ducă, ducă-se/ Să se-ngroape în URSS./ Să moară tot sindicatul,/ Să moară tot "democratul"/ Cu Stalin şi Susaikov/ Alături de Molotov./ Şi să duci din România".

În versuri apare la un moment dat o referire la "Susaikov", în legătură cu care Cicerone Ioniţoiu oferă următoarea explicaţie: "Ivan Susaikov, fost fierar într-un sat, a devenit activist în armată şi a parcurs repede toate gradele până la general-locotenent, ajungând comandant al unei divizii de tancuri. Avea o antipatie violentă faţă de oficialităţile occidentale. La 28 februarie 1945, Vîşinski a venit cu Susaikov de la Moscova şi l-a instalat ca şef al secţiei ruseşti din Comisia Aliată de Control din România. Fostul fierar s-a ocupat de jefuirea ţării noastre şi de decimarea armatei. În perioada 1949-1950 a fost rechemat la Moscova şi anchetat, întrucât se bănuia că începuse să se chivernisească şi să aibă deprinderi burgheze. A dispărut în marele infern al lui Stalin."

În închisoare, unii scriitori compuneau texte (îndeosebi versuri) în minte, iar tovarăşii lor de suferinţă le învăţau pe de rost, asigurându-le astfel o multiplicare sui-generis, imposibil de controlat de gardieni. A rezultat în felul acesta o întreagă literatură a spaţiului concentraţionar, capitol straniu, de o tragică nobleţe din istoria literaturii române.