Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
"Scrie despre mine"! de Gheorghe Grigurcu

Dacă industria indigenă se află în impas, redusă, în destule din ramurile sale, la o cotă de avarie, într-o situaţie frapant diferită se află ... poezia. Da, poezia. Întrucît există o industrie a versificaţiei băştinaşe, extrem de prolifică, înscriind un crescendo ameţitor, pe care nimic în lume nu pare a fi în stare a o descuraja, ca o compensaţie, s-ar zice, a tuturor frustrărilor, deziluziilor, mizeriilor noastre, cantitativ biruitoare în veac. E de ajuns să participi la unul din prea multele concursuri cu premii instituite de revistele noastre spre a-ţi da seama de proporţiile urieşeşti ale fenomenului. După cum e de ajuns să deschizi paginile unora din periodicele noastre literare, nu doar cele prizărite, apăsate de mentalul mic-provincial, spre a te pierde pe cîmpiile monotone, sterpe ale poeziei lipsite de har, găzduite acolo cu o lunatică generozitate. Nici editurile nu se lasă mai prejos, coborînd cu graţie garda critică atunci cînd autorul îşi plăteşte cash satisfacţia de-a se contempla între coperţi. O pseudopoezie lălîie, mortal plicticoasă atunci cînd nu e involuntar comică, ne inundă. Să fi fost profet "veselul Alecsandri" cînd a decretat că "românul e născut poet"? Ne îndoim totuşi că bardul de la Mirceşti trecea dincolo de o galanterie etnică, întrezărind puhoiul de texte poetizante care, în prezent, ne va pune la dificilă încercare virtuţile răbdării, compasiunii, iertării ce au, oricum, nişte preaomeneşti limite. Care sunt cauzele invaziei simulacrelor de poezie? Între ele se găseşte, desigur, un simţămînt de eliberare după deceniile de cenzură, o "respiraţie" a fiinţei, ţinînd de reflexele sale psihice, dornică a-şi proba identitatea, a-şi tatona vocea stăpînă pe sine. După cum e prea cu putinţă să funcţioneze un mecanism compensator al neîmplinirilor socio-politice. Compunem versuri pentru a nu manifesta în piaţa publică, pentru a nu face grevă, pentru a nu ne deda la acte vandalice ori pur şi simplu pentru a nu ne plînge. Dar dibuind atari pricini putem oare cauţiona falsul ? Putem scuza impostura textuală? Întrebări retorice... E necesar să privim lucrurile în faţă, să nu ezităm a le spune pe nume, descurajînd astfel dacă nu comiterea textelor în chestiune, măcar iluzia că ele ar putea proba o vocaţie, că ar putea trece fraudulos graniţa către teritoriul valorii .
Aproape în fiecare zi factorul poştal vine la uşa mea cu tolba încărcată de reviste în care kitsch-ul poetic se răsfaţă în voie, de plachete de aceeaşi factură, din toate colţurile ţării. Să scriu despre toate acestea mi-ar fi cu neputinţă chiar dacă ziua şi-ar dubla ori tripla durata. Şi apoi ocupîndu-mă de "literatura care nu e literatură", după cum se exprimă Alex Ştefănescu, care, de la o vreme, se străduieşte a o descuraja sistematic, se vede că dispunînd de o energie de care subsemnatul nu se poate bucura, nu mi-aş irosi orele trebuitoare lecturii şi comentariului dedicat cărţilor de veritabilă literatură? Dar aici ating un alt prea gingaş factor. Disocierea între valoare şi nonvaloare estetică nu e totdeauna uşor de efectuat. "Există grade, trepte de răspundere", după cum murmura Bacovia, ceea ce implică din partea celui ce se încumetă a mînui pana critică o vigilenţă, un discernămînt intelectual, un scrupul al sensibilităţii ce presupun o permanentă încordare. Nu o dată autenticitatea se separă de inautenticitate printr-o interfaţă cu amăgitoare sclipiri. Ce e de făcut? Cu riscul de-a greşi, cronicarul operează o selecţie. Se ocupă de apariţiile pe care le socoteşte semnificative, cu precădere de cele pe care instanţa sa intimă le indică drept valoroase, într-o ordine şi într-o distribuţie mediatică dictate de împrejurări. Să ne mai îndoim că nemulţumirile sunt inevitabile? Că se produc pe un larg registru comportamental? "Criticul, nota cu amărăciune E. Lovinescu, nu este atît de expus la ura celor pe care-i atacă, precît la ura celor de care n-a avut ocazia să se ocupe". Intervenţiile lor au în ansamblu o distractivă incoerenţă. Unul îmi spune: "ai scris cîndva despre mine, aşa încît se cade să scrii din nou". Altul, dimpotrivă : "n-ai scris pînă acum nimic despre mine, aşa încît se cuvine să scrii".Un poet îmi trimite un teanc de cărţi ale d-sale, însoţite de o foaie în care reproduce o propoziţie, una singură, pe care i-am consacrat-o cîndva, pretinzînd ... s-o dezvolt. Să-i fac "o prezentare", ca şi cum din orice bob de grîu ar trebui să rodească un snop. Un caz aparte e cel al autorului "familist". Dacă ai scris despre el, se înţelege de la sine că trebuie să scrii şi despre nevasta lui, ba chiar şi despre... soacra lui, dacă are norocul de-a fi un soi de literată. Spre a nu mai vorbi de puzderia de telefoane, unele la ore intempestive, care îmi întrerup lucrul, masa ori odihna, toate centrate pe aceeaşi cerinţă unică, sacrosanctă : "scrie despre mine". "Scrie, scrie cu orice preţ", astfel că un solicitant "modest" ajunge a-mi sugera : "scrie oricum, fie şi de rău, numai ... să scrii". Formulă obsedantă, care mă urmăreşte zi şi noapte, lege apocrifă a existenţei mele. Şi să nu-şi imagineze cineva că-mi e mai uşor cu autorii "buni" decît cu veleitarii. Şi aceştia - de cîte ori? - nu ezită a mă trage de mînecă, nesătui de comentarii, oricîte s-ar fi acumulat pe parcurs. Mă gîndesc cu nostalgie la experienţa proprie. Într-un sfert de secol, I. Negoiţescu a scris despre mine de trei ori, iar Ştefan Aug.Doinaş de două ori, ceea ce nu mi s-a părut puţin. Aproape că mi-e jenă să amintesc atari lucruri celor de azi pe care - aş putea oferi cîteva exemple - nu i-ar mulţumi un articol al subsemnatului în fiecare an, ci măcar... două-trei...
Însă cu aceasta bizareriile lumii scrisului sunt departe de-a se fi epuizat. Mi se solicită prefeţe, postfeţe, referate şi "pile" la edituri, spre a nu mai vorbi de recomandările pentru primirea în Uniunea Scriitorilor,unele din partea unor inşi de care nici nu auzisem. Un gen de birou notarial, cel al criticului e asaltat de solicitanţi de diverse speţe care par convinşi că acesta are obligaţia imprescripti­bilă de a-i mulţumi pe toţi, fără crîcnire. Se întîmplă că nici măcar minima politeţe nu e observată, bruiată fiind de ţîfnă, de capriciu ori măcar de irepresibila fanfaronadă. Un scriitor vrea , între altele, să-i fac o relaţie cu o editură. Mă caută la telefon dar nu mă găseşte acasă, drept care îl caut eu de mai multe ori, constatînd că telefonul d-sale e ocupat. Cînd în fine se eliberează, îmi răspunde cu condescendenţă că, fiind ora la care trebuie să ia masa, nu putem sta de vorbă. A doua zi dimineaţă, mă sună pentru a-mi rememora doleanţa d-sale, conţinută într-o unică frază: "vorbeşte cu editura X, ca să-mi publice o carte". Se vede că dacă ar fi rostit-o cu o zi înainte, i-ar fi stricat pofta de mîncare... Şi de cîte ori interlocutorii mei telefonici se lungesc într-un discurs autoadmirativ, relatîndu-mi cu lux de detalii ce texte remarcabile au produs, cu ce personaje simandicoase s-au întîlnit, cine i-a lăudat etc. etc.? Se fac a nu băga de seamă că trec zeci de minute ori că momentul matinal, cînd mă aflu la masa de lucru, nu e cel mai potrivit ... Nu lipsesc din peisaj răsfăţaţii, năzuroşii, cinicii. Cu un mai tînăr confrate, mult preţuit de subsemnatul, am avut o păţanie memorabilă. Cînd am înfiinţat, în Amarul Tîrg, revista Columna, care, din păcate, a avut o existenţă efemeră, neinteresînd cîtuşi de puţin oficialităţile locale ce s-au angajat s-o sprijine financiar, i-am acordat cronica literară. D-sa a acceptat. Dar prima carte pe care a ţinut morţiş s-o comenteze în primul număr a fost una a Monicăi Lovinescu - surpriză! - pe un ton profund defavorabil, cu toate că ştia bine că-mi contrariază opiniile. Într-un spirit democratic, i-am publicat textul întocmai, aşa cum a poftit, însoţindu-l însă de un inevitabil comentariu propriu, în care, pe un ton urban, mă disociam de atitudinea d-sale. Urmarea? Pe de o parte, peste cîteva zile polemistul cu pricina s-a răzgîndit pe neaşteptate, declarîndu-mi că... nu-l mai interesează cronica literară, iar pe de altă parte, semnatarul prezentelor rînduri s-a văzut acuzat de duplicitate pentru că a dat undă verde unei cronici denigratoare la adresa Monicăi Lovinescu, în revista ce-o conducea... Nu o dată, ipochimeni cărora le-am făcut prefeţe , referate editoriale şi le-am alcătuit ediţii, pe unul l-am recomandat pentru primirea în Uniune, după ce s-au văzut cu sacul bunelor oficii în căruţă, au găsit cu cale a mă bîrfi pe unde apucau şi a scrie despre mine articole calomnioase, presărate cu - se putea altminteri? - cele mai grosolane injurii.
Cum să închei? Citez îndemnul rămas în vigoare al Maiorescului: "Datoria criticii este să încurajeze tocmai ceea ce este de talent în această literatură nouă şi să ia poziţie împotriva scriitorilor care nu au meritoriu decît intenţiile.Şi cu atît mai mult împotriva impostorilor care contrafac şi intenţiile ... Este o datorie profesională a criticii şi este o datorie patriotică a ei". Indiscutabil. Cît priveşte lipsa de bune maniere şi de caracter, ele alcătuiesc, se vede, Purgatoriul prin care trebuie să trecem noi cei ce ne aducem modesta contribuţie la economia de piaţă, ocupîndu-ne,după puteri, de industria atît de prosperă a poeziei naţionale...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara