Înapoi la pagina curenta

Cartea de poezie:
Schizo-poetică de Marius Conkan

Cosmina Moroşan, Beatitudine (eseu politic), Bucureş ti, Editura Nemira, 2017, 128 pag.

câţiva dintre poeţii tineri despre care am scris în ultimii ani, mai ales în revista România literară, sunt capabili să producă un alt teritoriu estetic, datorită varietăţii de stiluri permanent conectate la noile tehnologii şi geografii socio-culturale, fără să desensibilizeze tradiţia literară recentă, oricum sesizabilă în abordările şi construcţiile lor. Alex Văsieş, Florentin Popa, Ovio Olaru, Andrei Doboş, Vlad Moldovan şi alţii, mai mult sau mai puţin angajaţi în căutarea unor inovaţii, sunt voci destul de puternice care anunţă că natura poeziei nu mai poate fi definită în termeni clasici, de vreme ce rescrierea digitală a lumii are un efect imediat asupra formelor artistice, care pot fi astfel remodelate în funcţie de imaginariile postumane, de registrele postironiei şi ale „noii sincerităţi”.

Alături de aceşti autori care sunt, deci, în măsură să contureze o paradigmă ce nu şi-a dezvăluit încă adevăratul chip, poate fi inclusă şi Cosmina Moroşan, poetă aflată la a doua sa carte, care a publicat recent volumul Beatitudine (eseu politic), recomandat pe coperta a IV-a de Svetlana Cârstean, cu un entuziasm tradus în literă parodic-dantescă: „Voi, toţi cei care intraţi aici, lăsaţi deoparte orice speranţă de a întâlni ceva poetic familiar!”. Fireşte, stilul Cosminei Moroşan poate fi atipic în comparaţie cu o poezie care pune accentul pe construcţia semantic-inteligibilă a imaginii şi sintaxei, dar nu lasă întru totul impresia de nefamiliar (mai degrabă pare a fi o bizarerie), deoarece destule poeme din Beatitudine pot trimite un cititor avizat cu gândul la compoziţiile deja inconfundabile ale lui Vlad Moldovan, fără să aduc prin această remarcă acuza de epigonism. Sunt, pur şi simplu, stiluri înrudite care mizează pe decuplarea sensurilor globale, precum şi pe dereglarea programatică a limbajului şi a conexiunilor imagistice, fără să o facă neapărat în maniera avangardei sau în cea barocă. Din contră, atari mecanisme îşi pot avea originea în structura muzicii electronice, care funcţionează adesea fractalic şi pune în mişcare, ca un actant din umbră, fondul afectiv şi poetic.

Mărturisesc faptul că, la început, poemele din Beatitudine nu mi s-au părut doar bizare, ci aproape ilizibile, până când, ajuns la jumătatea volumului, mi-am dat seama că limbajul Cosminei Moroşan, plin de non-sensuri, imagini şi percepţii vagi sau distorsionate, a ocupat deja, ca într-un performance, mintea mea de cititor, ca şi cum ea ar fi fost absorbită definitiv de această spirală stilistică fără sfârşit. Căci intrarea în starea de Beatitudine propusă de autoare este similară cu plonjarea Alisei în Wonderland, unde nativii acelui ţinut trăiesc un extaz al nesemnificaţiei şi absurdului. Iar atunci mi-am dat seama că ceea ce izbuteşte Cosmina Moroşan să pună în practica poeziei este schizanaliza definită de Gilles Deleuze şi Félix Guattari (cel dintâi chiar a analizat Wonderland în Logica sensului, iar referinţe la lumea creată de Lewis Carroll sunt de găsit în poeme), mai ales că autoarea lucrează la o teză de doctorat cu această tematică.

În Beatitudine pot fi recunoscute numeroase principii schizanalitice, chiar la nivel formal şi livresc, dar principala idee vehiculată este aceea că textul poetic nu mai reprezintă un conglomerat de semne şi semnificaţii care se cuvin decodate prin interpretare, ci „o maşină sau un obiect practic alcătuit din elemente nesemnificante şi non-reprezentaţionale, care pot fi desluşite în construcţii, trăsături şi forme”, ca să-l citez, în traducere proprie, pe unul dintre teoreticienii actuali ai lui Deleuze şi Guattari, care a tratat poetica schizanalitică. Pornind de la acest principiu de bază îşi creează, probabil, Cosmina Moroşan volumul Beatitudine, în care poezia nu are scop interpretativ, ci contează doar ca proces (al devenirii), ca producere de forme şi fantasme, în care textul-fractal este o continuă interconectare de lucruri, non-sensuri, percepţii, amintiri şi muzici (chiar în sens rizomatic) şi în care realitatea este o dimensiune poliformă şi polifonică, alcătuită din vibraţia unor imagini şi senzaţii („Spaţiul e improvizat pentru noi./ Când ne adunăm creăm şi mai multă siguranţă.// Cât mai departe de casă găseşti senzaţii plăcute sau stranii;/ neobişnuitul, acel ceva/ de când ai sărutat scoarţa copacului sau te-ai plesnit cu urzica/ sub genunchi./ A durat fix 1 minut”, p. 51, iar citatele pot continua).

Din acest motiv, Beatitudine este, fără îndoială, unul dintre cele mai originale şi îndrăzneţe volume ale anului, care îşi aşteaptă totuşi cititorii dispuşi să experimenteze o literatură a schizo-percepţiei, aşa cum aştept şi eu să văd care sunt căile pe care le va urma această poetică.