Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Schimb de experienţă de Alex Goldiş

Alex Văsieş, Lovitura de cap, Bucureşti, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012, 64 p.

Am mai scris-o şi cu alte ocazii: nu ştiu cum se întâmplă, dar la noi declinul poeziei cu majusculă (anunţat de Ion Simuţ încă de acum mai bine de un deceniu), departe de a diminua interesul pentru fenomen, nu face, în mod paradoxal, decât să-l recalibreze.
Sigur, sub forme noi de fiecare dată. E interesant de observat la mai bine de un deceniu că douămiismul, oricât de contestatar la adresa establishment-ului socialcultural şi oricât de supărat pe literatura în general, rezerva încă un loc privilegiat poeziei, de vreme ce ea reprezenta canalul privilegiat de comunicare a tuturor nemulţumirilor. Cei care voiau s-o rupă odată pentru totdeauna cu tradiţia literară românească – reactualizată capricios, fragmentar – se alătură, de fapt, acesteia din destule puncte de vedere. Măcar din unghiul încrederii în puterile poeziei (avem destui poeţi mesianici în rândul poeţilor afirmaţi în jurul anilor 2000, de la Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu până la Ştefan Manasia), douămiiştii stau binemerci alături de optzecişti, de nu chiar de şaizecişti. Multe s-au schimbat în literatura română după Revoluţie, însă predilecţia pentru poezie continuă să supravieţuiască aproape inexplicabil.
Şi mai interesant e că mediile virtuale vinovate în Occident de scăderea interesului pentru poezie la noi pun încă umărul – nu se ştie pentru câtă vreme – la proliferarea ei. În ultimii doi-trei ani, chiar înainte de a debuta editorial, o serie de poeţi foarte tineri, unii liceeni, au devenit mici vedete pe Internet. Oricât ar părea de ciudat pentru generaţiile mai vechi, debutul în volum nu mai are greutatea de odinioară, fapt ce explică probabil decizia unora de a publica rapid, fără prea multe calcule auctoriale. Lui Radu Niţescu, apărut nu demult cu volumul Gringo, i s-a alăturat foarte recent alt poet precoce, Alex Văsieş, cu Lovitura de cap. Oricine ar încerca să stabilească asemănări stilistice între cei doi poeţi de douăzeci de ani ar exagera. Există, însă, un „aer de familie” menit să diferenţieze experienţa lor de cea douămiistă. Faţă de „predecesori”, Niţescu sau Văsieş sunt vădit mai relaxaţi în ce priveşte mizele literaturii. Lipseşte, din versurile lor, atât preocuparea de a se defini poetic, cât şi nevoia de a plasa literatura în contexte ideologice hard. Cei doi – şi există semnalmente că trăsătura e generalizabilă şi la alte nume tinere – nu mai simt deloc nevoia de a se război nici cu istoria literaturii, nici cu sărăcia tranziţiei, nici cu corupţia politică actuală. Fără a fi „evazionist”, noul val – dacă se va cristaliza, într-adevăr, într-un curent de sine stătător – va fi mult mai individualist. Ceea ce e şi normal într-un anume sens: generaţia anterioară redesenase limitele instituţiei literare postcomuniste, în care cei noi se pot înscrie acum firesc, fiecare pe cont propriu.
Titlul volumului, destul de nefericit din unghiul expresivităţii, nu trebuie luat foarte în serios: Lovitura de cap ocoleşte programatic toate stridenţele de limbaj sau de imaginar la care ne-am aştepta, poate, de la un debutant. Una dintre calităţile de remarcat la Alex Văsieş încă de la început e, de altfel, inteligenţa de a evita gesturile bruşte – scuzabile, în cazul primelor cărţi, chiar la case mai mari. Instantanee ale realului decupate întotdeauna la timp, de nu chiar cu câteva momente înainte – Văsieş practică o poezie economică şi eliptică – lasă impresia că tânărul bistriţean a debutat ca poet matur. Starea cea mai originală a Loviturii de cap, aproximată din diverse unghiuri, e o existenţă abulică, lipsită aproape complet de resorturi energetice. Un personaj vegetativ până la paroxism se dezvăluie în fiecare din paginile cărţii: „N-aţi avut cu ce vă mândri,/ mi-am ocupat fiecare anotimp cu lucruri mărunte,/ au fost ocazii pentru viitor./Azi stau în casă, ieri am stat în casă, mâine în casă./ Îmi pare rău că urcaţi pe scăunel,/ schimbaţi lumina./ Ar trebui să urc eu, să schimb lumina./ Într-o după-amiază cineva a bătut la uşă,/ venise în grabă,/ câte două trepte, îi auzeam respiraţia din fotoliu./ Nu m-am ridicat, o şansă ratată, mi-aţi zis.// O întreagă zi am privit la planta de pe pervaz/ pân-a înflorit./ Lipindu-şi frunzele de perete/ a făcut umbră peretelui./ Am aprins o ţigară, fumul s-a împrăştiat prin plasă,/ nu mai văzusem demult/pe cineva abandonându-se pe coastă –/ o pată pe suprafaţa zilnic înfierbîntată”.
Pasivitatea nu reflectă deloc, însă, ca la alţi poeţi, o relaţie paşnică cu lumea sau cu obiectele ei individuale. Stările zen, de euforie sau de pierdere contemplativă în peisaj – din care Andrei Doboş şi-a creat, de pildă, un stil – îi sunt cu totul străine lui Alex Văsieş. Retractilitatea lui ascunde aproape întotdeauna un gest învins de revoltă. Întreruperea contactelor cu exteriorul, ba chiar cu sine însuşi, e mai degrabă simptomul unei greve japoneze decât al unei convieţuiri armonioase. Ocolind sistematic excesul expresionist al poeziei lui Ion Mureşan, Alex Văsieş a învăţat de la poetul Cărţii alcool modalitatea ermetică de a surprinde angoasa: „Stam într-o zi şi rostogoleam bila de oţel în bol/ cu degetele îngheţate am început să-mi masez/ coatele prin bluză gândind: unde-i febra care convinge lumea/ bila se învârtea încă şi mult după ce am luat mâinile/ de pe ea, m-am aşezat în fotoliu// deasupra genunchiului o pată de lumină intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înşelătoare/ prin acelaşi spaţiu un punct roşu tremura/cum tremură libelula târziu în toamnă/ la început drept în ochi/ foarte repede pe bărbie/ apoi a rămas la frunte/ tot alunecând lateral/ am stat nemişcat până când a dispărut/ lumea s-a întors/ copiii au ieşit din iarbă/ când/ avea să se arate din nou/ Eu gata cu ţigările şi conservele/ eu gata de saună şi după atâta timp mobilitate/ Copiii se afumau în spate/Ştiam că nu va fi mai real/ şi mai violent decât pînă acum/ de atîtea ori încât învăţasem/ cum ar putea intra fără să doară”.
Niciodată imaginarul lui Văsieş nu se aventurează în zboruri abstracte sau fantasmatice. Astfel încât, în ciuda vârstei şi a experienţei, autorul Loviturii de cap poate aspira deja să devină, dintre tinerii poeţi, cel mai cotidian dintre ermetici şi cel mai ermetic dintre cotidieni. O experienţă nu lipsită, ce-i drept, de riscul raţionalizării excesive. Căci preocuparea permanentă de a nu greşi sau de a nu sfârşi în kitsch poate aluneca oricând în ceea ce s-ar putea numi exces de maturitate. Într-un fel, calităţile şi defectele poeziei lui Alex Văsieş pot fi privite în oglindă cu cele ale lui Radu Niţescu. O temperatură adolescentină ridicată, manifestă într-o stilistică prea expansivă, friza, în „Gringo”, imaturitatea. În schimb, teama de a lăsa garda jos şi retorica permanent cool din Lovitura de cap riscă să facă din Văsieş un poet îmbătrânit prematur. Să sugerez un schimb de experienţă între cei doi tineri talentaţi? Din păcate, în poezie lucrurile nu se rezolvă niciodată atât de uşor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara