Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sarina Cassvan: scriitura se lasă sedusă de Mihaela Mudure

Considerată o scriitoare minoră, preocupată mai mult de zone considerate periferice ale creaţiei literare, precum literatura pentru copii sau traducerile, Sarina Cassvan, o marginală şi prin originea etnică, încearcă să-şi depăşească liminalitatea prin interesul pentru o zonă nouă a artei, cinematograful. A fost printre primii scriitori de limba română care a scris despre această artă specifică secolului al XX-lea.
Cartea ei, 30 de zile în studio, este un text non-ficţional inspirat dintr- un mediu nou: viaţa din studiourile de filmare, culisele distribuţiilor. Scriitura jurnalistică alertă e animată şi de interesul sincer al autoarei pentru lumea imigranţilor români la Paris. Cartea Sarinei Cassvan se lasă sedusă de potenţialul vizualului, ca artă sau armă, în lumea modernă. Speranţa unui prim plan! Intrigile din culise! Competiţia pentru a fi văzută, remarcată, zărită, observată, vizionată, cuprinsă cu privirea. Toate aceste variante al privirii sunt şi un soi de luare în posesie, un mod de a crea şi oferi putere, speranţă, bani. Cinematograful oferă tinerelor posibilitatea de a deveni cunoscute fără a-i cunoaşte pe cei care le privesc, jonglând cu aspectul vizual, cu puterea de a trezi dorinţe, porniri, pofte. Sarina Cassvan insistă asupra fetelor sărace care câştigă o pâine nesigură, lucrând în calitate de figurante. Problemele femeilor nu sunt niciodată uitate: „...mă gândeam la o operă socială vastă de protecţie a fetelor fără căpătâi, operă pe care o doresc înfăptuită cât mai curând pentru binele generaţiilor viitoare...” (52). Figurantele sunt, de regulă, fete, femei necăjite care se oferă peliculei pentru a crea o lume de iluzii. Una este „o nenorocită de care şi-a bătut joc un ticălos, apoi a lăsato pe drumuri. Părinţii nu vor să mai ştie nimic de ea” (85). Yvonne, secretara de platou, precizează brutal: „O angajez din când în când, din milă” (85). Deşi ocupă poziţia de putere a voyeurului, Sarina Cassvan nu uită că totul are luciul aparenţei în acest univers. Dedesubt colcăie interese, duşmănii, rivalităţi. Întâlnirea cu marea actriţă Elvira Popescu o ajută pe Sarina Cassvan să primească un angajament, iar discuţiile de la restaurantul românesc, un soi de agora a imigranţilor români din capitala Franţei, îi înlesnesc înţelegerea acestei lumi dure în care, sub îmbrăţişarea privirii suzerane a celui din spatele camerei de filmat, se consumă, de fapt, un joc al puterii. „În lumea filmului toţi sunt aferaţi. Nu există formule de politeţe, nici minciuni convenţionale. Oamenii sunt înnebuniţi de zgomot, de căldură, de muncă trepidantă. E un fel de iureş ca pe puntea unui vas înainte de a se scufunda” (121).
De remarcat că unele scene de film nu se joacă, ci se trăiesc. Doar aşa devin autentice. Astfel este scena înecului în care îşi face debutul, ca actriţă, Sarina Cassvan. Camera de luat vederi nu mai trece peste ea indiferentă, precum peste trupurile a nu ştiu câte figurante. Camera se opreşte, acum, la ea, e insistentă, curioasă, dornică. Sarina nu ştie să înoate şi scena iese foarte bine, tocmai pentru că este veridică şi nu jucată, interpretată.
Scriitura Sarinei Cassvan are graţie, este sensibilă, dar ştie să evite dulcegăria. Notele de critică socială, toate orientate spre problemele de gen, subliniază truda femeii care nu are alt mijloc de a-şi câştiga existenţa decât oferindu- se privirii. Nuvelele şi schiţele ei sunt poveşti triste, gingaşe, suave. Scriitura ei se lasă sedusă de cei slabi şi fără voce. Suferinţa copiilor şi a femeilor sunt temele ei favorite. Durerea mamei pricinuită de pierderea unui copil e metaforizată prin transformarea copiilor pierduţi în fluturi care zboară pe o fâşie de cer. Povestea sticletelui care e doborât de praştia unui băiat şi ajunge în colivia unei doamne care se îmbolnăveşte şi moare e istoria cuştii, a spaţiului închis în care, sub pretextul protecţiei, al ocrotirii, i se ia libertatea unei fiinţe. Doar moartea stăpânei cuştii îi va reda păsării libertatea. Naraţiunea circulară poate fi înţeleasă şi ca o metaforă a capriciilor destinului construită pe înţelesul minţii inocente a cititorului copil.
Probabil că una dintre cele mai elocvente proze ale Sarinei Cassvan, din punctul de vedere al jocului seducţiei cu cititorul, este În voia lui. Precum în multe din textele sale pentru copii, autoarea construieşte o naraţiune cu un final imprevizibil. Eul narator, feminin, se lasă în voia unui sine masculin. Gesturile sunt tot mai insistente, tensiunea creşte, excitaţia i se transmite şi cititorului. Atingerile sunt tot mai fierbinţi, orgasmul, unirea devine alunecarea în somn, unirea conştientului şi a subconştientului. „O clipă şovăii, ca în urmă să mă hotărăsc iar. Alergai spre dânsul, nerăbdătoare să mă dau toată lui. El nu ezită ... Îmi cuprinse ca o flacără trupul şi sufletul, mă încătuşă din ce în ce mai mult, până reuşi să-mi închidă pleoapele ... Seducătorul îndrăzneţul mă fură. Era somnul” (72).
Nicio mirare că Sarina Cassvan ne lasă cumva cu dorinţele stârnite, dar nepotolite. Aceasta este şi esenţa eternei seducţii. Ceea ce e minunat e că seducătorul cassvanian vrea nu doar trupul, ci şi sufletul victimei sale. Zâmbetul din final se adresează atât cititorului, cât şi autoarei înseşi. În egală măsură, scriitura Sarinei Cassvan seduce şi se lasă sedusă, râde spre noi şi de sine.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara