Ţine de o fatalitate a evocării ca, vrînd să faci portretul unui oraş ca Viena, să constaţi că imaginea lui a ajuns la tine iremediabil deformată. E ca şi cum filtrele succesive prin care a trebuit să treacă i-au alterat substanţa şi i-au netezit relieful, lăsînd în urmă coaja plată a unei efigii şterse. Şi cu cît depărtarea în timp e mai mare cu atît gradul de estompare pare să fie mai adînc. Cauza nu e de căutat într-o rea-voinţă măsluitoare, ci în dificultatea inerentă de care se loveşte fidelitatea descrierii unei metropole imperiale. Cînd e vorba să surprinzi spiritul unui loc, e mai uşor să înşiri detalii decît să surprinzi o atmosferă. În fond, puzderia de variabile din care se încheagă temperatura trecutului e atît de diversă încît, în locul unei vederi panoramice, trebuie să te mulţumeşti cu bucăţile de smalţ ale cioburilor izolate. Lucru cu atît mai valabil atunci cînd, în loc de cuprinderea minuţioasă a unei lucrări monografice, te întîmpină felia îngustă a contribuţiilor colective, aşa cum este cazul volumului coordonat de Ciprian Vălcan la Editura Bastion.
În plus, neputinţei de a reda, în amănunţime, spiritul capitalei austro-ungare i se adaugă un factor subiectiv de perturbare retrospectivă: e vorba de imaginaţia cititorului, înclinat fie să idealizeze Viena, fie s-o încarce cu propria reverie. Acelaşi lucru se întîmplă în cazul cărţilor de călătorii: nu le citeşti ca să afli ceva despre meleaguri străine, ci ca să preiei emoţia celui care a călcat acolo. Şi astfel refaci o dispoziţie după reguli strict interioare, aşadar "contrafaci" emoţia iniţială a autorului prelucrînd-o după un tipar ce nu ascultă decît de formula sensibilităţii tale. Cu ce rămîi pîna la urmă este o Vienă de uz personal, care poate avea prea puţin de-a face cu metropola istoriei reale. Numai că aceasta este o mistificare binevenită făcută din raţiuni de retrăire memorialistică. Şi nu doar binevenită, ci inevitabilă. Nu putem învia trecutul unui oraş decît schimbîndu-l după cerinţele fanteziei personale. De aceea, după Viena te simţi nostalgic chiar dacă nu ai fost niciodată acolo, şi în consecinţă încerci să-i redeştepţi aerul extrăgîndu-l din farmecul documentelor de epocă sau din masa mărturiilor contemporanilor. Dar a crede că poţi face descriere obiectivă ţine de prejudecăţile celor care cultivă superstiţia ştiinţificităţii istoriei. Nu ştim cum a fost Viena imperială, dar îi putem adulmeca gustul, un gust pe care îl putem trezi din frînturi de senzaţii şi din fragmente de povestiri, prefirîndu-le de pildă din lectura lui Stefan Zweig (Lumea de ieri) sau din cea a lui cea a lui Janik şi Toulmin (Viena lui Wittgenstein). Ce obţinem însă e Viena noastră, Viena celor care, trăind în secolul XXI, îndură melancolia iscată de un răstimp (1848-1938) pe care nu-l vor trăi niciodată.
Volumul Spendoarea decadenţei este o contrafacere în sens bun. Îmbucarea cîtorva pietricele istorice în chenarul unui medalion cu tentă nostalgică, care reface din detalii mici amintirea unui sentiment mare: veneraţia faţă de unul din cele mai frumoase oraşe din istoria Europei. Informaţia volumului impune prin seriozitate, ca şi arta autorilor de-a o îmbrăca într-o haină epică plăcută ochiului. Rezultatul este lipitura cîtorva cioburi din stema imperială a capitalei lui Franz Josef, cioburi care au meritul de a face din atmosfera urbei împărăteşti un climat uman verosimil. Cititorul se simte ca într-o prăvălie cu parfumuri de lux, unde, după ce i s-au trecut pe dinainte cîteva mostre de mireasmă aleasă, i se cere să refacă esenţa iniţială a lichidului ascuns în sticlă. Se înţelege că nu va putea, căci dintr-o simplă vînturare a cîtorva beţigaşe olfactive nu poţi recompune mirosul epocii şi nici ethosul ei, dar poţi în schimb să faci ceea ce spuneam adineauri: să acoperi din imaginaţie golurile lăsate în blazonul psihic al capitalei imperiale. De aceea, mostrele din carte sunt veritabile eseuri, de calitate şi talent, din a căror înmănunchere se pot obţine nuanţele parfumului de epocă. Iar contribuţiile sunt toate de nivel înalt şi, faţă de alte volume colective coordonate de Ciprian Vălcan, acesta e departe cel mai omogen şi mai bine legat. Îl citeşti cu plăcere şi cu senzaţia că poţi reface temperatura Vienei, asimilîndu-i detaliile după calapodul propriei imaginaţii.
Potrivit unei butade ce a făcut epocă după Primul Război Mondial, imperiul lui Franz Josef s-a sprijinit pe următoarea triadă: "armata mărşăluindă a militarilor, armata şezîndă a birocraţilor şi armata îngenuncheată a clericilor." Pe scurt, militarii de carieră, administraţia şi biserica. Dar volumul nu se mărgineşte la înfăţişarea celor trei instituţii, ci merge mai adînc în spiritul locului. De la cafenelele şi terasele Vienei, adevărate pepiniere din care se recoltau numele de prim-plan ale vieţii artistice, pînă la arhitectura clădirilor sau moravurile oamenilor, de la psihanaliza lui Freud pînă la polemicile gazetăreşti ale unui Hermann Bahr sau Karl Kraus (o altă butadă din epocă spunea: "există două lucruri cu care nu se poate lupta, deoarece sunt prea mari, prea grase şi nu au nici cap şi nici picioare: Karl Kraus şi psihanaliza"), de la muzica vieneză pînă la vermina prostituţiei din periferii, de la Burgtheater pînă la saloanele literare, de la ridicarea pe pături sociale a populaţiei pînă la incidenţa neaşteptat de mare a sinuciderii în rîndul localnicilor - toate laturile din a căror înrămare se desprinde portretul capitalei sunt atinse de autorii volumului. Simpla lor enumerare, ţinînd mai curînd de o obligaţie de recenzent, nu poate spune mare lucru despre conţinutul cărţii, de aceea sărim peste ea.
Două capitole se disting prin conţinutul lor aparte: cel al lui Sorin Tomuţa despre ethosul cafenelei vieneze ("Fin-de-sičcle-café: modernismul vienez şi intelectualul de cafenea") şi cel al lui Ciprian Vălcan despre sinuciderea intelectualilor ("Sinucigaşul sau vremea nihilismului"). Cafeneaua, aşa cum este descrisă de Sorin Tomuţa, era un soi de placă turnantă a vieţii artistice vieneze, un atelier public în care se experimentau pe viu fermenţii cei mai puternici ai culturii momentului, locul unde rivalităţile izbucneau, orgoliile se cizelau şi prieteniile erau puse la încercare. Adevărată regină între scenele menite confruntărilor culturale, cafeneaua era locul selecţiei şi afirmării de sine. Era exclus să te numeri printre vedete dacă nu erai clientul regulat al uneia din ele. Iată cum descrie Stefan Zweig aromele vieţii de cafenea. "Dar cel mai bun locaş de cultură pentru noi rămînea cafeneaua. Pentru a înţelege una ca asta, trebuie să se ştie că la Viena cafeneaua reprezintă o instituţie cu totul deosebită, ce nu-şi găseşte echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un fel de club democratic, accesibil oricui contra unei ceşti ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să stea ore în şir, să discute, să scrie, să joace cărţi, să-şi primească poşta şi, mai ales, să citească un număr nelimitat de ziare şi reviste. Într-o cafenea vieneză mai de soi găseai toate ziarele din Viena şi nu numai din Viena, ci şi din imperiul german, precum şi ziarele din Franţa, Anglia, Italia şi America, plus toate revistele literare şi artistice importante din lume." (p. 197)
Dar, dincolo de vîltoarea histrionică cerută de larma ei colectivă, cafeneaua seamănă cu o agora de dimensiuni mai mici, un teatru în miniatură în care spectatorii sînt deopotrivă actori şi regizori. Unele cafenele sunt cu precădere voioase şi pline de vervă, altele mai liniştite şi mai prielnice meditaţiei, dar toate sunt pătrunse de un şarm desprins din mentalitatea metropolei danubiene: politeţe şi serenitate la suprafaţă, sprijinite pe valoarea centrală a vienezilor - Gemütlichkeit (confort, tihnă, armonie) -, iar în adîncuri dospeala surdă a patimilor, ambiţiilor şi viciilor. Deasupra, bolţile virtuţii civice, dedesubt catacombele servind drept supapă instinctelor reprimate.
Se înţelege că un astfel de mental colectiv este atras nu numai de elevaţia ierarhiilor, dar şi de poveştile macabre, de episoadele sumbre şi deznodămintele dramatice. De aceea, nu e greu de priceput de ce într-un oraş atît de riguros în respectarea normelor nescrise sinuciderea face ravagii. O trecere în revistă a personalităţilor vieneze care s-au sinucis te umple de fiori. O face Ciprian Vălcan în eseul dedicat fenomenului suicidar vienez, din care spicuim cîteva nume: Adalbert Stifter, Ludwig Bolzmann, unul din fraţii lui Mahler, trei dintre fraţii lui Wittgenstein (Ludwig Wittgenstein a avut el însuşi o tentativă nereuşită), Otto Weininger, Max Steiner, Georg Trakl, fiul lui Ernst Mach, fiica lui Arthur Schnitzler, Franz von Hofmannsthal, Stefan Zweig şi soţia lui, şi lista se întinde pe o pagină întreagă. Ce izbeşte la numele pomenite este înălţimea treptei sociale şi totodată stofa lor lăuntrică. Nu avem de-a face cu căzuţi ai mahalelor care se omoară fiindcă nu au încotro, ci cu spirite rafinate, temeinic aşezate în lume. Şi atunci de ce se sinucid ei? Răspunsul autorului este: "Gestul sinucigaşului apare pe fundalul unei societăţi care trăieşte sub protecţia unor măşti liniştitoare, utilizate cu virtuozitate pentru a camufla atît golul lăuntric, cît şi eventualele abisuri din exterior. ş...ţ Sinucigaşul contrazice una dintre cele mai puternice înclinaţii ale vienezilor, aceea înspre inacţiune, înspre amînarea nesfîrşită a unei decizii, înspre temporizarea leneşă, acţiunea fiind înlocuită cu rafinate forme de reverie ori complicate investigaţii psihologice." (p. 268)
O carte de pestriţ mozaic social, prilejuindu-ţi o voluptuoasă întoarcere într-un timp irepetabil.
