Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interpretări:
Sadoveanu şi Eminescu de Radu Cernătescu



În subteranele conotative ale spaţiului eminescian, o speologie spirituală exersată de Sadoveanu cu instrumentarul unor familiare simboluri arhetipale a identificat în lumina clară a alegoriilor şi metaforelor eminesciene valenţe esoterice şi deschideri iniţiatice, într-un cuvânt acea dimensiune ontologică ce ajută scriitura să transgreseze realitatea până la atemporalitate. Aici, pe tărâmul mirific al arhetipalului s-a întâmplat întâlnirea mediumnică a două spirite gemene, iar suflul ardent al acestei întâlniri supraumane s-a putut materializa fericit în gândirea analitică a unui autor obişnuit "să-i descopăr şvieţiiţ toate cheile şi argumentele, aşa cum mi-i firea".
În intenţia prozatorului, sondarea aceloraşi dimensiuni care au dat şi "viziunilor şeminesciene unţ orizont nemărginit", (Sadoveanu, Prefaţa la M. Eminescu, Poezii, Buc. 1955, p. 3), viza nu doar mărturisirea unei întâlniri cu un spirit geamăn, ci şi atestarea vechimii şi arhetipalităţii unor simboluri cu deschidere în infinit, simboluri pe care atât poezia eminesciană, cât şi proza sadoveniană, le-au cultivat mereu. Eforturile depuse de prozatorul hermeneut în conturarea acestei amprente a lumii arheilor (trans)pusă în textul poetic ca emblemă a unei opera aperta, au rămas însă disimulate într-o paranteză conotativă la textul acestui iniţiat care l-a numit întotdeauna pe Eminescu "poetul meu favorit", iar poezia sa i-a stat "la îndemână pururi". În cele ce urmează ne propunem să salvăm din memoria afectivă sadoveniană faţa nudă a poetului, biografia sa ocultă întoarsă spre lumina inseminărilor spirituale, spre acel câmp laborios până la devastarea teurgică, în care, sub pecetea tainei, se pot reîntâlni peste ani cei vii cu cei doar morţi.
Să observăm înainte de toate cum "iniţierea mea s-a făcut - spune Sadoveanu scrutându-şi propria cărare ocultă - prin poezie şi instinct, cum arăt aici; taina ce m-a pătruns e mai tare decât viaţa, pentru că vine de la cei morţi, şi - în lumea aceasta - morţii poruncesc celor vii" (Anii de ucenicie, p. 486). În continuarea aceleiaşi paranteze autobiografice, prozatorul prezintă surprinsă în act deportarea sa interioară, răsturnarea ontologică la care au pus umărul "cei morţi", aceia care au făcut ca (şi) prin poezie să se producă intrarea lui Sadoveanu în lupta împotriva timpului, de partea celor care, aşa cum lordul de Chesterfeld, el însuşi mason, o spusese cândva, "poruncesc din totdeauna celor vii": "I-am cetit, acasă la mine, nenumărate bucăţi ale poetului meu favorit şEminescu - n.n.ţ. Camera era răcoroasă, cu perdelele lăsate; dulceaţa de trandafiri delicioasă, apa rece. Prietenul meu îşi amintea de aceste accesorii, dovadă - zic eu - că era nevoie de ele şsubl. n.ţ în încercarea la care îl supusesem neînduplecat" (idem, p. 492).
Această intrare ritualică în poezia lui Eminescu ascunde la umbra unor simboluri iniţiatice - în sensul cel mai tradiţional al termenului - o cheie impersonală de acces nu doar la viziunile poetului, ci la orice vizionarism teurgic subordonat unui activism transcendent care se încăpăţânează să apere mereu, şi nu doar în artă, desprinderea sufletului de închisoarea lui corporală. Să observăm deci, înainte de toate, cum respectivele accesorii: întunericul din cameră, dulceaţa şi apa rece, de care - ţine prozatorul să sublinieze - era neapărată nevoie, acţionează în text ca metafore de rezonanţă ale unui act pur iniţiatic. Astfel, indiciul ambiental "camera cu perdelele lăsate" devine aici o aluzivă trimitere la clarobscurul grotei iniţiatice şi la influenţele ei psihice iterate în epoca modernă de cabinetul de reflecţie masonic, acolo unde "penumbra uşoară favorizează revelaţia". Această transparenţă a morţii iluminând cărarea clarificărilor interioare a fost din totdeauna un atribut al gnozei oculte şi a vegheat mereu întâlnirea dintre fiinţă şi nefiinţă. Regăsim cultivarea clarobscurului revelator până şi într-o contemporaneitate lipsită de coloana vertebrală a sacralităţii, sub forma unei banale recuzite în şedinţele de spiritism.
Deschizând aici o scurtă paranteză conotativă, să amintim că în numele aceluiaşi naţionalism esoteric, pe care şi Sadoveanu l-a slujit, spectrul lui Eminescu a bântuit multă vreme cercurile teozofice româneşti interbelice, cercuri prezidate de "teozoafa Papura Jilavă", cum o disimulează Mateiu Caragiale în Craii de Curtea Veche pe cea care a condus masoneria noastră de adopţiune: scriitoarea Bucura Dumbravă (Fani Seculici). Cercurile acestea, pe care, din propria mărturisire, şi Mateiu le-a frecventat, au introdus la noi pe canale masonice şedinţele de spiritism, şedinţe ţinute la începuturile Societăţii Teozofice din România în casa casierului societăţii, I. Dabo, ulterior în blocul Băncii Marmorosch-Blank, în proximitatea Institutului Britanic. Ele adunau o clientelă cosmopolită: Roza Herdan, Nety Silberstein, Réné Schneider, Hagi Artin, Ianculescu de Reuss, Carniol etc., iar deschiderea şedinţelor se făcea printr-o producţie muzicală. Adică exact aşa cum îşi aminteşte Mateiu: "nu pot să uit cum, mergând o dată să-l iau şpe Pirgu - n.n.ţ de la o adunare de cioclovine îmbrăcate toate în port naţional, dar fără a vorbi una boabă româneşte, m-am crucit şi eu, ca de altă aia, când l-am văzut, dulce păstoraş al Carpaţilor, cu cavalul la brâu, învârtind o bătută zuralie cu teozoafa Papura Jilavă". Puţin ştiu însă că întreaga conducere a Societăţii Teozofice, în frunte cu Bucura Dumbravă, făcând parte din masoneria de adopţiune, era subordonată unui Suprem Consiliu condus din 1932 de academicianul Mihail Sadoveanu, ca Pro-Mare Maestru.
Însă încercarea iniţiatică pe care o (presu)punea Sadoveanu în citirea versurilor din poetul său favorit, transgresează acest plan mărunt al materializărilor spiritiste pentru a mărturisi despre o întâlnire cu mult mai clandestină şi mai adevărată, căci ea are loc în lumea nesfârşită a ideilor, o lume a cărei umbră pietrificată este realitatea imediată. De pe acest prag noetic care disimulează un itinerariu gnoseologic, Sadoveanu îşi invită cititorii să intre în poezia lui Eminescu cu alte două indicii ambientale, iniţiatice şi ele: "apa rece" şi "dulceaţa". Din funcţionalitatea abisală a acestor accesorii - considerate de prozator, reamintim, "necesare" - se întrevede Gnoza ca obiectiv final, acelaşi care fundamentează şi dogma raţionalismului absolut profesată de Masonerie. Căci aşa cum o admite un pasaj biblic ("Dumnezeu a potolit setea sufletului însetat şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând" - Ps. 107, 9), "apa rece" şi "dulceaţa" pot deveni parasimboluri ale cunoaşterii absolute, instrumente ale unei clare probe iniţiatice. Şi nu spusese oare Kabbala, încă din secolul al XII-lea prin R. Iehuda Halevi, sprijinindu-se tot pe un pasaj din Psalmi (34, 9), că divinitatea ("care este Înţelepciune"), pentru a fi văzută se cere înainte de toate "să fie gustată"?
Apa rece şi dulceaţa, ca parasimboluri ale unei cunoaşteri extrasenzoriale, sunt locuri comune în proza sadoveniană. Aşa de pildă, în Istorisirea Zahariei fântânarul din Hanul Ancuţei, "bădica Zaharia", şi el un căutător al semnelor de dincolo de lume, deţinător al tainei crenguţei radiestezice, oferă lui Vodă, lângă o proaspăt săpată fântână ce parcă "comunică pe celălalt tărâm", "apă rece în ulcior" şi "chiseaua cu dulceţi", exact ca un alt "radiestezist", "generalul" din Morminte.
În arealul semit, atât dulceaţa (în ebr., mathok), cât şi apa vie a noii vieţi (în ebr., maim haiim) sunt elemente centrale ale unei simbolistici iniţiatice şi transcripţia halahică a sintagmelor creştine: fructus dulcissimus (ca fruct al Pomului Cunoaşterii), respectiv fons sapientiae (ca "fântână a înţelepciunii" conţinând aqua vitae). Localizate de tradiţia hermetică în centrul Lumii revelate, adică în Paradis, aceste parasimboluri ale Gnozei definesc statutul iniţiatului, adică al celui despre care Apocalipsa spune: "...îi voi da să mănânce din Pomul Vieţii care se află în Paradisul lui Dumnezeu"; iar Evanghelia a IV-a (scrisă într-un mediu semit) îl numeşte căutătorul unei fons sapientiae, al acelui summum al cunoaşterii de tip gnostic al cărui Cuvânt este în majoritatea scrierilor gnostice o miraculoasă aqua vivas.
La Sadoveanu, sintagma "fântâna înţelepciunii" apare iterată în varii circumstanţe, semn indubitabil al unei instanţe de apel şi de mobilizare a întregului său univers ideatic: "În câteva zile te călătoreşti cătră fântâna înţelepciunii" (cf. Cântecul Mioarei), "şmonahiiţ s-au adăpat din izvorul înţelepciunii" (cf. Creanga de aur), şi tot aici "apa vie a celor trei izvoare" "era călăuzită printr-o alvie îngustă" în peştera "magului Decheneu". La fel de des întâlnită apare însă şi compararea Cunoaşterii cu o "hrană care nu se mestecă şi nu se soarbe", în reveniri ce mărturisesc suflul prozatorului întretăiat de tăria adevărurilor teurgice: "Acelor slujitori ai lui Dumnezeu, închinaţi unei rânduieli a spiritului, nu le era îngăduită nici mâncarea de carne, nici băutură ameţitoare. Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură, care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând. Căci vorbele şi gândurile despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămână taină sunt, pentru cei nedeprinşi cu ele, o primejdioasă otravă" (Creanga de aur, p. 23-24).
Din pasajul mai sus citat se înţelege mai bine că toată recuzita iniţiatică necesară punerii în act a poeziei eminesciene, întunericul, apa rece şi dulceaţa, ascund o procedură general valabilă a apropierii "secretului ultim", a arhetipului de care scriitura sadoveniană, precum şi cea eminesciană sunt legate în mod ireductibil, ca nişte experienţe asumate nemijlocit. Prin aceste semne puse la intrarea în poezia lui Eminescu, Sadoveanu ţine să atragă încă o dată atenţia asupra unei grile decodoare interioare textului poetic, un orizont auroral care iradiază de lumina unor simboluri cu funcţionalitate arhetipală. Funcţionare ce trebuie "să rămână taină pentru cei nedeprinşi cu ele", căci fără pecetea tainei, ele ar constitui "o primejdioasă otravă".
Concluzionând, putem spune că Sadoveanu, acest iniţiat de rang înalt ("initié de très haut niveau") cum apare el menţionat în patentele masonice ale vremii, investea cu destulă convingere valenţe iniţiatice în alegoriile şi metaforele eminesciene. Un semn ce arată că, încă o dată, calea raţionalităţii absolute urmată de Sadoveanu se întâlneşte într-o conjuncţie fericită pe tărâmul arhetipalului cu calea intuitivă a marilor poeţi. Cu alte cuvinte, sadoveniana idealitate a realităţii se regăseşte reflectată în eminesciana realitate a idealităţii.