Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

anul Caragiale:
"Să se revizuiască, primesc!" de Gheorghe Lăzărescu


(Pe marginea unei replici)

Subtila alchimie a comicului caragialian se realizează printr-o perfectă proporţie între imaginar şi real, între verosimil şi absurdul împins până la grotesc. Replicile teatrului său au devenit formule pe care vorbitorii contemporani le utilizează în contexte variate, adesea complet diferite de situaţiile care le-au generat, semn al universalităţii lor şi perpetuă infirmare a opiniilor privind perimarea operei lui Caragiale o dată cu dispariţia cadrului istoric de care a fost inspirată. Vom încerca în cele ce urmează să reconstituim contextul care a dat naştere unei celebre replici, nu pentru a-i reduce semnificaţia la momentul istoric şi politic în care a apărut, ci pentru ca, pornind de la posibila sursă de inspiraţie, să apară mai evidentă arta scriitorului de a selecta un aspect din realitate şi de a-i conferi o superioară forţă expresivă prin şarjare şi prin încadrarea în sistemul unitar al operei.

Este bine cunoscut finalul discursului rostit de Farfuridi la întrunirea electorală din actul al treilea al comediei O scrisoare pierdută: "Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!" Peremptoriul "am zis", prin care infatuatul retor face aluzie la clasicul "Dixi et salvavi animam meam", devine ridicol întrucât încheie printr-o alternativă absurdă o expunere confuză. "Soluţia" lui Farfuridi în problema revizuirii Constituţiei este adesea citată pentru a exprima un nonsens ori evitarea unei rezolvări tranşante şi eficiente.

Însă majoritatea celor care o citează uită sau ignoră faptul că atât revizuirea fără schimbare, cât şi schimbarea fără revizuire au constituit în epocă, la o distanţă de patru ani una de alta, propuneri foarte serioase de rezolvare a unor probleme care au agitat clasa politică şi opinia publică. Înainte de a preciza când au fost făcute aceste propuneri şi ce prevedeau ele, să ne referim la contextul politic al apariţiei comediei lui Caragiale.

Reprezentată pentru prima dată la Teatrul Naţional din Bucureşti pe data de 13 noiembrie 1884, O scrisoare pierdută trata un subiect de actualitate: campania pentru alegerile din aprilie 1883 pentru Parlamentul chemat a revizui Constituţia ("Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883...", precizează Caţavencu la întrunire.). Era a doua revizuire, în decurs de câţiva ani, a Legii Fundamentale din 1866. Cealaltă avusese loc în 1879, iar Caragiale, cu geniul său şi cu dreptul absolut al scriitorului care creează literatură de ficţiune, a contopit în opera lui evenimente politice, idei şi discursuri din ambele campanii electorale: din 1879 şi din 1883. Şi pentru că tot e vorba de Farfuridi, s-o luăm şi noi de la... 1878 fix.

În acest an, în urma războiului ruso-turc - la care armata română avusese o contribuţie hotărâtoare - are loc Congresul de la Berlin, ce condiţionează (prin articolul 44 din tratatul final) recunoaşterea independenţei României de către puterile europene de revizuirea articolului 7 din Constituţie. Acest articol prevedea drepturi depline numai pentru cetăţenii de religie ortodoxă, iar statele participante la Congresul de la Berlin nu admiteau, pe bună dreptate, confesiunea religioasă ca piedică în obţinerea drepturilor. Principala categorie de populaţie vizată o constituiau evreii din România, a căror naturalizare o cereau implicit (şi justificat) puterile europene. Această cerere de revizuire a fost percepută negativ, ca o ingerinţă a străinătăţii în politica noastră internă, de o parte însemnată a opiniei publice şi a politicienilor, cu atât mai mult cu cât acelaşi Congres dăduse satisfacţie Rusiei, cedându-i cele trei judeţe din sudul Basarabiei, ce fuseseră retrocedate Principatului Moldovei de Congresul de la Paris din 1856. Chiar şi oameni politici lucizi care, precum Titu Maiorescu, recunoşteau că articolul 7 avea o redactare "nechibzuită"1), acceptau cu greu intervenţia puterilor semnatare ale tratatului. Au fost totuşi rare propunerile de respingere de plano a ideii revizuirii, deoarece toţi politicienii responsabili îşi dădeau seama de imposibilitatea de a nesocoti voinţa marilor puteri europene.

În acest context, Parlamentul ce urma să-şi înceteze activitatea discută propunerea pe care să o supună Constituantei ce avea să rezulte în urma alegerilor. Dezbătându-se problema dacă propunerea de revizuire trebuia motivată sau nu, are câştig de cauză opinia lui P. P. Carp de a se propune revizuirea fără motivare, căci o astfel de motivare ar fi prefigurat implicit un răspuns în problema revizuirii, în vreme ce Camerele pe punctul de a se retrage nu voiau să îngrădească în nici un fel libertatea de opţiune a Corpurilor legiuitoare ce aveau să decurgă din alegeri. Important era aşadar să se afirme necesitatea revizuirii spre a nu ofensa puterile europene, vorba aceluiaşi Farfuridi: "Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră [...]". Această condiţie fiind îndeplinită, se avea în vedere inclusiv posibilitatea ca dezbaterea de revizuire să se finalizeze prin refuzul modificării articolului 7. Problema o prezintă Eminescu în articolul de fond apărut în ziarul Timpul la 20 februarie 1879:

"Trei păreri deosebite s-au ivit în sânul Adunărilor întrunite: centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituţie, fracţiunea şi grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur şi simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu această din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul şi majorităţile amândoror Corpurilor legiuitoare.[...]

Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă deloc cestiunea, că din soluţionarea ei nu se face o armă de partid şi un program electoral, că ţara rămâne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ."2)

Că Eminescu este de acord cu acest punct de vedere, se vede şi din articolul de fond pe care îl va publica, tot în Timpul, o săptămână mai târziu, la 27 februarie 1879:

"Propunerea de revizuire nemotivată am susţinut-o: întâi, pentru că nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discreţiunea Adunărilor de revizuire, cari sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire şi că mănţin intact art. 7[...]".3)

Iată, deci, că revizuirea fără schimbare era o posibilitate serios luată în calcul în 1879. În cele din urmă, Parlamentul avea să voteze, la 6 octombrie 1879, modificarea articolului 7 cu formularea: "Deosebirea de credinţi religioase şi de confesiuni nu constituie în România o piedică la dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice." În continuare articolul prevedea însă ca naturalizarea să se acorde individual şi în virtutea unei legi.

În calitate de gazetar la Timpul, Caragiale a fost şi el implicat în dezbaterea problemei revizuirii (articolele din 24 mai, 15 şi 17 iunie 1879, publicate de Şerban Cioculescu în volumul V din 1938 al operelor lui I. L. Caragiale). Ca ziarist la oficiosul conservator, scriitorul remarcă aspecte care aveau să se regăsească, transfigurate, în O scrisoare pierdută. Astfel, într-un reportaj parlamentar publicat la 9 martie 1879, este relatat cu ironia tipic caragialiană discursul deputatului Misail, care evocă inutil veacurile trecute, aşa cum Farfuridi va aminti marile momente ale istoriei secolului al XIX-lea fără nici o legătură cu problema în discuţie:

"Cel dintâi care a luat cuvântul a fost d. Misail. D-sa avea intenţia să facă o disertaţie academică în regulă, să dovedească, precum expusese în exordul cuvântării d-sale, că România a fost înainte mergătoarea civilizaţiei omenirii; astfel d-sa a început cu descălicătoarea şi aşezarea românilor în ţările acestea, a vorbit despre românism în veacul al 12, în al 13, în al 14... La fiecare veac sala Camerii golindu-se treptat, d. Misail a intrat în al 14-lea numai cu biuroul Adunării şi cu câţiva motivişti intransigenţi şi cu puţini din majoritate [...]."4)

Într-un articol apărut în Timpul tot în 1879, la 7 iunie, Caragiale dezvăluie adevărata semnificaţie a circularei adresate către preşedinţii de comitete electorale din judeţe de C. A. Rosetti, în calitate de preşedinte al comitetului electoral din Bucureşti al Partidului Naţional Liberal, de guvernământ. Prin circulară se oferea ajutor comitetelor judeţene liberale în cazul unor dificultăţi care ar putea rezulta din examinarea listelor electorale. În asemenea cazuri se solicita trimiterea listelor în Capitală, împreună cu observaţiile preşedinţilor de comitete electorale din judeţe, pentru a se căuta soluţii spre "a înlătura obstacolele ce se împotrivesc reuşitei candidaţilor partidei naţional liberale."5)

Caragiale observă imediat ce se ascunde dincolo de cuvintele aparent atât de bine intenţionate ale "I.P.S. Sale marelui pontif din uliţa Doamnei", adică C. A. Rosetti, a cărui omnipotenţă în chestiunile electorale ale Partidului Liberal îl determină pe scriitor să-i atribuie o titulatură de înalt personaj ecleziastic, tot astfel cum în schiţa Istoria se repetă îl va numi, prin intermediul unui personaj, "haham" şi "Rusetache rabinul". Adevăratul sens al circularei era de a se identifica situaţiile în care s-ar putea face presiuni asupra unor alegători nehotărâţi sau partizani ai opoziţiei spre a-i determina să voteze candidaţii liberali. Caragiale ilustrează situaţia prin exemple imaginare, dar absolut verosimile: Un alegător opozant are un nepot judecător, acuzat de abuzuri şi care ar putea fi ameninţat cu pierderea postului şi cu darea în judecată dacă unchiul nu s-ar hotărî să-i voteze pe liberali. Un elector nehotărât ar putea fi atras de partea guvernanţilor oferindu-i-se o subprefectură cumnatului său. Altul ar putea fi presat să ramburseze un credit pe care, din cauza recoltei nesatisfăcătoare, nu-l poate plăti. Din asemenea situaţii se inspiră Caragiale pentru prima scenă a actului al doilea din O scrisoare pierdută, unde Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu îşi numără voturile posibile, notându-şi adversarii cu albastru şi partizanii cu creion roşu, tot aşa cum presupunea scriitorul că făcea şi Rosetti însemnările pe listele elctorale (Partidul Liberal era numit "roşu" de conservatori). Ajunşi la numele opozantului Ienache Siripeanu, Trahanache şi colegii lui îşi amintesc că acesta nu mai are drept de vot în sistemul cenzitar de când nu mai are avere, pentru că şi-a dat casele ca zestre fiicei sale. Stâlpii puterii din judeţ ar trece peste acest "amănunt", dacă Siripeanu ar fi convins să voteze pentru candidatul lor, lucru posibil, căci poate fi şantajat cu procesul pe care îl are cu epitropia bisericii.

Cu ocazia cuceririi Plevnei, Rosetti se adresase din balconul casei sale bucureştenilor spunându-le că mai rămăsese o Plevnă de cucerit, o Plevnă internă, Plevna reacţiunii. De această formulă şi aminteşte Caragiale cu aproape douăzeci de ani mai târziu, într-un articol din Epoca din 30 noiembrie 1896, unde întâlnim formule ce fuseseră preluate în Conul Leonida faţă cu reacţiunea: "Deşteaptă-te, cetăţene! Reacţiunea stă la pândă!" Tot în Epoca în articolul intitulat Decadenţă, Caragiale satirizează retorica liberală folosind procedeul antifrazei şi prefăcându-se, ironic, a regreta dispariţia acestei retorici demagogice, pur emoţionale, ce ne aminteşte discursul lui Caţavencu început cu adresarea "Fraţilor!" Vampirul face şi el parte din recuzita acestui tip de retor:

"Eu nu cer de la orator să mă lumineze şspune Caragiale, adoptând ironic rolul admiratorului unei asemenea retoriciţ - îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună furios ca un leu, şi când o striga odată Fraaţilor! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbânte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, până m-o năuci, până m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul![...]

Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicând reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la adresa vampirilor, care-i sugeau sudoarea şi sângele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului."6)

Rândurile de mai sus ar trebui citite ca preţioase indicaţii scenice de orice interpret al rolului Caţavencu.

Este interesant de urmărit procesul prin care Caragiale creează personaje prin care să satirizeze acest tip de retorică, pentru ca, mai târziu, să preia el însuşi tonul şi clişeele acestor personaje al căror rol ajunge să-l joace, ca de exemplu la începutul acestei cuvântări rostite la 30 martie 1908 în întrunirea de la Roman a Partidului Conservator Democrat la care scriitorul aderase. Convins de tezele lui Take Ionescu, fondatorul acestei formaţiuni politice, Caragiale vorbeşte ca Farfuridi şi Trahanache împreună:

"Domnilor,

Fiindcă orele sunt destul de înaintate, daţi-mi voie să vă fac... istoria ţării... de la 1866 încoace (ilaritate). Voi căuta să fiu cât mai complet; şi, se-nţelege, trebuie să aveţi puţintică răbdare; orice istorie completă are nevoie de comentarie, de note şi de note la note (ilaritate). Încep."7)

Exemplele de mai sus demonstrează faptul că scriitorul s-a inspirat în realizarea comediei sale din situaţii legate de campania electorală din 1879. Este deci mai mult decât probabil că el a avut în vedere pentru replica lui Farfuridi şi propunerea lui Carp de a se admite principiul revizuirii fără motivare, lăsându-se astfel deschisă posibilitatea de a modifica sau chiar de a nu modifica articolul 7.

Problema revizuirii nu se încheie însă aici, întrucât anul 1883 aduce o nouă campanie electorală pentru un Parlament ce va fi chemat şi el să se pronunţe în chestiunea unei modificări a Constituţiei. Campania în vederea acestei revizuiri o declanşase C. A. Rosetti prin ziarul Românul în a doua jumătate a anului 1882. Era vorba de modificarea a 25 de articole, din care 13 priveau principiile legii electorale, iar 12 se refereau la titulatura de Regat al României (proclamat în 1881), la încorporarea Dobrogei, libertatea presei, înfiinţarea unei comisii legislative permanente şi la desfiinţarea gărzii civice.8)

Schimbările din cadrul legii electorale vizau reducerea numărului de colegii electorale de la patru la trei (Rosetti, mereu în avans faţă de vremea lui, propusese unul singur) şi creşterea numărului deputaţilor şi senatorilor. Conservatorii erau şi ei de acord cu proclamarea Regatului, cu măsurile vizând încorporarea Dobrogei şi cu desfiinţarea gărzii civice, creaţie a liberalilor, ridiculizată de Caragiale în comedia O noapte furtunoasă şi în schiţele Baioneta inteligentă, Garda civică. Se opuneau însă desfiinţării colegiului întâi, pe care îl considerau independent de executiv prin averea şi statutul social al electorilor săi. Se opuneau, de asemenea, înseşi ideii de revizuire a Constituţiei. Conform teoriei de esenţă conservatoare expuse de Maiorescu încă din 1868 în studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Constituţia însăşi era o formă fără fond, împrumutată din civilizaţia occidentală, aşa că modificarea ei n-ar fi schimbat nimic esenţial, atâta vreme cât nu s-ar fi format mentalitatea adecvată aplicării sale, cât timp dezvoltarea economică insuficientă şi lipsa de cultură a majorităţii poporului făceau imposibilă funcţionarea Legii fundamentale în spiritul ei. Maiorescu era de părere că încă nu se experimentase "în părţile ei esenţiale" (sublinierea noastră) Constituţia de la 1866. Trebuia deci creat fondul acesteia şi a se recurge la revizuire ar fi fost - în opinia sa - nu numai inutil, dar şi pernicios, întrucât s-ar fi creat în opinia publică sentimentul "periculos" că ar fi necesar să se modifice Constituţia oricând s-ar impune modificări ale legilor ţării, ceea ce ar vrea o tendinţă "nesănătoasă", o "epidemie a frazeologiei". Schimbările cu care am văzut că şi conservatorii erau de acord puteau fi făcute, după părerea lui Maiorescu, prin legi simple, printr-o "lucrare legislativă normală". P. P. Carp considera şi el că "relele de care suferă ţara şi care se pun pe contul Constituţiunii şde exemplu, dependenţa puterii judecătoreşti de puterea executivăţ vor rămâne aceleaşi cu sau fără modificare". Omul politic conservator era împotriva revizuirii şi pentru că poporul, văzând că aceasta nu a adus îmbunătăţiri însemnate, va crede că revizuirea nu a fost destul de cuprinzătoare şi va cere alta şi apoi alta...9)

Iată deci că acum conservatorii cereau schimbare fără revizuire.

Ca junimist, Caragiale era şi el în mare parte adeptul ideologiei conservatoare. Comediile sale ridiculizează frecvent formele fără fond, iar cei vizaţi în ele (atât în O noapte furtunoasă, cât şi în O scrisoare pierdută) sunt liberalii. Dar scriitorul îşi pune creaţia mai presus de eventualul partizanat politic, ajungând să ironizeze şi formulele conservatoare. Chiar dacă cele două teorii (revizuirea fără modificare şi schimbarea fără revizuire) îşi aveau, fiecare, logica ei în momentul istoric în care fusese enunţată, Caragiale nu rezistă tentaţiei de a le conferi potenţial comic prin îmbinarea lor ca o alternativă şi prin introducerea într-un discurs confuz, în care clişee ale oratoriei epocii apar dezlânate, lipsite de orice legătură logică. În plus, el atribuie aceste idei conservatoare lui Farfuridi, un membru al Partidului Liberal (cum sunt toţi politicienii din O scrisoare pierdută). Dar în cadrul acestui partid, Farfuridi reprezintă (ca şi Trahanache, Tipătescu şi Brânzovenescu) orientarea moderată, "conservatoare", brătienistă, în timp ce Caţavencu ilustrează radicalismul rosettist. Teama de "exageraţiuni", "zguduiri" şi "idei subversive" caracterizează, de asemenea, natura mai degrabă conservatoare a lui Farfuridi.

Inspirându-se din viaţa politică a vremii sale, Caragiale a făcut şi din replica lui Farfuridi, prin intermediul sintezei creatoare, o formulă universală, ca replicile tuturor marilor comediografi ai lumii.


1) Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I. Humanitas, 1994, p. 112.
2) M. Eminescu, Opere, X. Editura Academiei, 1989, p. 191.
3) Idem, ibid., p. 199.
4) I. L. Caragiale, Opere, V. Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1938, p. 378-379.
5) Idem, ibid., p. 36.
6) Idem, ibid., p. 79.
7) Idem, ibid., p. 230.
8) Titu Maiorescu, ibid., p. 140.
9) Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator. Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 53-57.