Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Să scrii după Tolstoi şi Dostoievski este o mare nesimţire” Interviu cu Evgheni Vodolazkin de Simona Vasilache

Evgheni Vodolazkin este specialist în literatură rusă veche, afirmat în ultimii ani ca romancier. Romanul Soloviov şi Larionov, publicat în 2009 (şi recent tradus în româneşte în colecţia Raftul Denisei, a Editurii Humanitas Fiction), s-a bucurat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Marea Carte. Trei ani mai târziu publică romanul Laur (Editura Humanitas Fiction, 2014), care câştigă, în 2013, Premiul Marea Carte la două categorii – Premiul I şi Premiul cititorilor, precum şi Premiul Iasnaia Poliana. De asemenea, a fost propus pentru Bookerul rus şi a cunoscut succesul internaţional, prin numeroase traduceri.

Domnule Vodolazkin, ce poveste veche rusească vă place cel mai mult ?

Lunea curată, de Bunin. Acţiunea se petrece cu o săptămână înainte de Paşte. O femeie intră într-o relaţie amoroasă, iar luni, când începe Săptămâna Mare se căieşte şi, într-un fel, se curăţă. Nu degeaba, în tradiţia rusească, această zi se numeşte lunea curată. Îmi place foarte mult fiindcă exprimă ideea că omul este capabil să se purifice.

Înţeleg că este o poveste despre vină şi despre asumarea păcatului, despre depăşirea lui.

Dar la Bunin ideea asta se regăseşte fără moralizare, el nu judecă pe nimeni, ci descrie transformarea naturală a sentimentelor omeneşti.

Tema asta, a vinii, a păcatului, a curăţării de păcat e un fir roşu prin literatura rusă şi o regăsim şi în cele două romane ale dumneavoastră. Cum vă raportaţi la ea ?

Aproape am încheiat un nou roman, care se va numi Aviatorul. Acolo, această problemă a crimei şi a pedepsei este desfăşurată în totalitate. Vorbind despre asta îl am în vedere, parcă intenţionat, pe Dostoievski. Este un scriitor care probabil că a rezolvat această problemă sau, în orice caz, a abordat-o mai profund.

Spuneaţi, la un moment dat, că există o curiozitate a publicului legată de cum se mai poate scrie după Tolstoi şi Dostoievski. Să înţelegem că această nouă carte e un fel de pariu ?

E o întrebare foarte bună. Tolstoi şi Dostoievski atrag atenţia asupra literaturii ruse contemporane, iar noi, scriitorii de azi, ne aflăm într-o situaţie foarte ingrată. Eu aş spune că să scrii după Tolstoi şi Dostoievski este o mare nesimţire. Însă eu am curajul să fac asta fiindcă, după părerea mea, vremurile noi iscă noi probleme, care nu existau când a scris Dostoievski. De pildă, problema totalitarismului din Uniunea Sovietică, fundalul pe care încerc eu să rescriu tema crimei şi a pedepsei.

Experienţa asta, a totalitarismului şi a abuzului de putere, care mai este, încă, de actualitate, redefineşte şi raportarea omului la credinţă ? Mă gândesc şi la Daniel Stein, traducător al Ludmillei Uliţkaia, şi la Laur. Apare un nou curent de discutare a preceptelor biblice, sau a relaţiei omului cu Dumnezeu, în literatura rusă contemporană ?

Această tematică biblică a dispărut, la un moment dat, din literatura rusă.

A fost şi forţată să dispară…

Da, a fost alungată, dar, după cum ştim, Biblia este o carte veşnică, este o creaţie literară uluitoare. Acolo se scrie despre toate: despre dragoste, despre trădare, despre crimă. Biblia este atât de măreaţă şi atât de atotcuprinzătoare, încât te poţi raporta la ea la nesfârşit. Includ unele subiecte biblice în tot ce scriu. Uneori sunt foarte evidente, alteori sunt mai greu de descoperit.

Aţi preluat din Biblie felul ei de a se adresa oamenilor obişnuiţi, sau de a se regăsi în situaţiile prin care trec oamenii obişnuiţi? Aţi căutat credinţa şi sufletul rus dincolo de eroii excepţionali? Ce mai înseamnă ele astăzi?

În secolul XV distanţa de la om la Dumnezeu era mai scurtă şi relaţia lor mai directă. Acum omul, din păcate, are mult mai multe alte griji. Are mai multe posibilităţi de distracţie, mai multe obligaţii. În Evul Mediu, principala lui obligaţie era să creadă în Dumnezeu şi să i se supună. În Laur am încercat să arăt că dacă omul contemporan scapă de micile lui probleme cotidiene, atunci scopurile lui în viaţă rămân tot cele din Evul Mediu. De fapt, chiar am vrut să-i spun omului de azi că nu trebuie să creadă că este mai bun, mai deştept şi mai corect decât un om din Evul Mediu. Poate că ştie mai multe, însă cunoştinţele nu înseamnă şi minte. Cunoştinţele pe care le are omul contemporan – faptul că lucrează la calculator, are mobil, sau zboară cu avionul – nu-l aduc mai aproape de rezolvarea problemelor lui principale: cum a fost creată lumea şi încotro se îndreaptă.

Cehov spunea că ruşii îşi adoră trecutul, urăsc prezentul şi se tem de viitor. Aţi scris un roman cu acţiunea în secolul XV la timpul prezent. Cum vedeţi relaţia omului cu timpul?

După părerea mea, sunt două puncte principale în care omul medieval diferă de omul contemporan. Relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu timpul. Relaţia diferită cu timpul nu se referă la faptul că, în Evul Mediu, oamenii trăiau mai puţin şi nici la faptul că erau mai puţin ocupaţi. Majoritatea oamenilor din Evul Mediu nici măcar nu aveau un ceas, iar oamenii simpli stabileau timpul după soare. Timpul nu era atât de compact cum este acum, dar nu asta este principala deosebire. Pentru omul din Evul Mediu, timpul era relativ. El înţelegea că timpul este înconjurat de veşnicie, care nu venea după moarte, după ce s-a terminat timpul. Omul acelor vremuri putea intra în veşnicie în fiecare zi. Câteva ore şi le petrecea rugându-se, nu mergea cu maşina prin oraş şi nu se ocupa de toate prostiile, ci vorbea cu Dumnezeu. Astfel, depăşea timpul. Dintr-un punct de vedere, oamenii din Evul Mediu trăiau mai puţin decât noi, astăzi, dar pe de altă parte viaţa lor era mai lungă, pentru că în această viaţă intra şi veşnicia.

La un moment dat, generalul Larionov o face pe regizorul, încercând să recreeze viaţa banală acolo unde toată lumea aşteaptă extraordinarul. Cât e regie şi cât e adevăr în marile bătălii, în marile momente ale istoriei?

E o observaţie bună, pentru că generalul într-adevăr e un regizor. E chiar Demiurg, îşi creează propria lume. I se pare că dacă se întoarce în copilărie şi reface lumea pe care şi-o aminteşte, totul se va aşeza la locul lui. Sigur că este o iluzie. Însă iluzia este încălzită atât de mult cu energia generalului, încât ar putea chiar să funcţioneze. Generalul este un creator: poate fi scriitor, pictor, muzician. Dar generalilor nu le este dat să scrie cărţi, mai ales cărţi bune, să compună simfonii sau să picteze tablouri. El, ca om al puterii, poate să-şi creeze opera din materialul pe care-l are în subordine. Ceea ce face el este ceea ce germanii numesc Aktionskunst, deşi generalul nu ştie nimic despre asta.

Aşadar, Soloviov face ceea ce generalul ar fi vrut, poate, să facă, dar istoria nu l-a lăsat?

Soloviov se uneşte atât de mult cu subiectul cercetării lui, încât devine el însuşi generalul. Iar aceasta e o trăsătură a oricărui cercetător adevărat. Şi nu degeaba spune mentorul lui, profesorul Nikolski, că orice ar cerceta un om de ştiinţă el se cercetează, de fapt, pe sine. Se produce o întrepătrundere. Savantul intră în subiect şi subiectul intră în savant.

Aici voiam să ajung, în încheiere. Ştiu că sunteţi şi un foarte bun cercetător al Rusiei medievale. Aţi avut un maestru, şi cum aţi înţeles această relaţie? Fiindcă romanele dumneavoastră au această temă, a relaţiei învăţător-ucenic.

Am avut un mentor, la care puteai doar visa, Dimitri Sergheevici Ligaciov, unul dintre cei mai celebri savanţi ai Rusiei. El era numit „conştiinţa naţiunii” şi în această ipostază m-a influenţat chiar mai mult decât ca om de ştiinţă.

Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu de Simona Vasilache cu sprijinul traducătoarei Natalia Polikarpov.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara