Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Să scrie, dar să nu scrie! de Alex. Ştefănescu

Lui Mircea Dinescu îi place foarte mult – se ştie – pescuitul. Şi cred că are o înţelegere secretă cu peştii. Îi convinge să vină, unul după altul, numai în undiţa lui. L-am văzut cândva, la Neptun, pe digul din dreptul Casei Scriitorilor, scoţând stavrizi şi guvizi din mare la interval de două-trei secunde, sub ochii uimiţi ai lui Mircea Sântimbreanu, înarmat şi el cu o undiţă, dar lipsit de noroc. 

Mircea Dinescu are noroc încă de când s-a născut. Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor – ar spune Eminescu – cum soarbe soarele un nor strălucitor din marea de amar. S-a născut în 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu. „Părinţii mei – avea să-şi amintească poetul mai târziu – s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini.”
Rămâne o enigmă siguranţa cu care un băiat de 17 ani, dintr-o familie de oameni simpli, fără nici o legătură cu literatura, şi-a format şi a şi impus un mod de a scrie, nelăsându-se nici intimidat de oficialitate şi nici influenţat de mediul literar bucureştean. Cert este că el ştia încă din adolescenţă ce avea de făcut în literatura română. Părea programat să reinventeze poezia, poezia compusă din cuvinte, nu din necuvinte, poezia care cucereşte şi ameţeşte instantaneu, şampanie lingvistică menită să transforme orice lectură într-o sărbătoare.
Lumea literară l-a adoptat şi l-a îndrăgit repede, pentru că era tânăr şi nesupus, discutând fără complexe până şi cu Ceauşescu, şi pentru că avea talent, mai mult decât toţi colegii lui de generaţie la un loc. Când l-a înfruntat în mod deschis pe dictatorul comunist, admiraţia faţă de el a atins maximum. Iar în 22 decembrie 1989 Mircea Dinescu a devenit un simbol al revoluţiei. L-am numit atunci „Statuia Libertăţii a românilor”.
Ce se întâmplă în prezent?
Obiceiul său de a spune lucrurilor pe nume place în continuare. Aşa se explică de ce emisiunile TV în care apare au mare audienţă. S-ar părea că steaua lui n-a apus. Şi totuşi, totuşi poetul nu mai este iubit ca altădată. Unii comentatori dezaprobă (probabil interesat) modul tranşant în care poetul vorbeşte, de exemplu, despre preoţii care au colaborat cu Securitatea.
„Dumneavoastră, care, în 22 decembrie, agitaţi crucea, urlând, la TV, că «Asta e mântuirea poporului român!» – acum o scuipaţi, aceeaşi cruce, cu nonşalanţă?! Dvs., care declaraţi că sunteţi creştin botezat, nu v-aţi cutremurat, re-auzinduvă, când spuneaţi de „«prăjirea berbecuţilor în sutană»?!;
Domnule Mircea Dinescu, de ce n-aţi rămas poetul adolescenţei noastre, pline de elanuri curate? Nu vă daţi, oare, seama, că, printre aşa-zişii «berbecuţi în sutane aurite» se poate găsi chiar preotul care v-a afundat, spre mântuire, în cristelniţă, v-a spălat, adică, de păcatul adamic, aducându-vă în LUMINA LUI DUMNEZEU?!” (Adrian Botez)
Alţi comentatori fac mare caz de faptul că poetul nu mai scrie poezie (deşi cantităţi imense de poezie se găsesc în pamfletele sale). Îţi vine să crezi, citindu-i, că pentru ei poezia lui Mircea Dinescu era un oxigen, în absenţa căruia se sufocă. În realitate, explicaţia nemulţumirii lor vehemente trebuie căutată în altă parte.
Mircea Dinescu s-ar bucura şi azi de simpatie dacă ar fi sărac sau dacă ar fi murit tânăr, ca Nicolae Labiş. El însă nu îndeplineşte niciuna dintre condiţii. Are fermă, conac, 100 de hectare de viţă de vie şi păstrăvărie. Produce un vin care îi poartă numele: „Vinul lui Dinescu”. Iar de pescuit pescuieşte într-o bucată de Dunăre care este ca şi a lui, întrucât îi trece prin faţa casei. Să mai moară tânăr este imposibil, întrucât a depăşit şaizeci de ani. Şi nici nu sunt semne că ar vrea s-o facă de acum înainte. Are atât de multă vitalitate, încât simpla lui apariţie îi oboseşte pe cei din jur. Ia parte impetuos la viaţa publică, înţelege bine tot ce se întâmplă în societatea românească, nu este poetul naiv şi leşinat, pe care l-ar agrea mulţi dintre criticii literari.
Aceştia deplâng înstrăinarea poetului de poezie, în anii maturităţii lui. De fapt, ei deplâng îndepărtarea lui Mircea Dinescu de un portret-robot al poetului.
În 2010 Mircea Dinescu – prin natura lui imprevizibil – ne-a făcut o surpriză, publicând o carte cu poeme noi, Femeile din secolul trecut (admirabil ilustrată de graficianul Dan Erceanu). În această carte numai femeile sunt din secolul trecut, poemele sunt toate din secolul douăzeci şi unu şi anume din perioada 2004 – 2010. Puţinii comentatori ai volumului nu s-au prea bucurat. Pe cât de tare îi întrista faptul că Mircea Dinescu părea să fi renunţat la poezie, pe atât de tare îi întristează acum dovada că în realitate n-a renunţat.
Şi au şi găsit argumente că n-au motive să se bucure. Poetul ar trăi – s-a spus – din amintirea talentului lui. Şi, în plus, ar fi şi vulgar, practicând o poezie interzisă minorilor sub 18 ani.
Comentariile critice de acest gen cad pe alături de carte. Poemele din cuprinsul ei sunt pitoresc-licenţioase. Mircea Dinescu este unul dintre puţinii poeţi de azi căruia îi stă bine să folosească în textele sale cuvinte deocheate, din acelea pe care până şi unii autori de dicţionare le evită. Alţi poeţi fac în versurile lor aluzii timide la sex şi tot devin scabroşi. Mircea Dinescu merge cu îndrăzneala foarte departe, fără să alunece în vulgaritate.
Cartea este atrăgătoare nu numai prin impudoarea ei deliberată, de genul celei practicate de Ion Creangă în Povestea poveştilor, ci şi prin jocul de-a poezia, care reprezintă o noutate în scrisul lui Mircea Dinescu. Poetul organizează pentru noi o strălucitoare paradă a modei poetice. Iată, ca exemplu, chiar primul poem din sumar, scris în stilul cântecelor lăutăreşti: „şapte mere-ntr-o basma/ şi-am plecat la moscova// la coadă la lenin, tată,/ mă îndrăgostii de-o fată// ce parşiv mausoleu/ era fată de liceu// şi frumoasă şi lăptoasă/ şi fugită de acasă// nea vasile, nea blajenii/ mulţumesc de-aşa vedenii// ea pisică eu motan/ la tătucul din borcan// ce cosiţe şi ce membre/ ce octombrie-n noembre/ când crezui că mă fac om/ ea-mi răspunse nem tudom/ când crezui că mă însor/ ea-mi răspunse nevermore”.
Peste regretabilul malentendu survenit în relaţia poet-critici se revarsă, ca într-un D’ale carnavalului al vieţii literare, şi rizibile comentarii extatic-bombastice, referitoare la poezia lui Mircea Dinescu: „Când organicul se lichefiază sau se preschimbă într-un sunet strident, haşurând imagistica extincţiei, când nici măcar erosul (întotdeauna nebulos) nu poate învinge timpul, poetul stă faţă în faţă cu cele două ipostaze ale realităţii. Complementaritatea pare să nu (mai) fie posibilă, oscilaţiile şi-au pierdut şi ele cadenţa, spaţiul se îngustează până când recuzita încape într-o categorică disjuncţie.
Scriitura lui Mircea Dinescu îşi distribuie efectele cu promptitudinea şi ponderea pe care le dă de obicei suveranitatea afectului. Însă suveranitatea nu implică neapărat şi hegemonia: travaliul liric implică şi mize inaccesibile unui imbold iraţional, boicotând sistematic formalităţile şi locurile comune ale poesisului.” (Graţiela Benga)
Toate aceste consideraţii ţin de o falsă ştiinţă a textului şi sunt cu totul inadecvate la obiect. Poezia lui Mircea Dinescu era cândva un plâns melodios. De curând, ea s-a transformat într-un joc de-a poezia, practicat cu graţie. Cine o citeşte şi constată că spaţiul se îngustează până când recuzita încape într-o categorică disjuncţie de fapt n-o citeşte.
Ce schimbare de situaţie! Dintr-un poet perfect inteligibil Mircea Dinescu se transformă tot mai mult într-un poet neînţeles.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara