Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Să nu vinzi pianul! de Mirela Stănciulescu

Spunea cineva, de curând, că oamenii care citesc literatură devin mai frumoşi şi sunt uşor de recunoscut. Am încercat să descopăr dacă aşa stau lucrurile în timpul uneia dintre lungile mele călătorii cu autobuzul. Seara, când plec spre casă, autobuzul este întotdeauna plin. De cele mai multe ori mă închid în mine şi nu mai aud, nu mai văd şi nu mai adulmec nimic din ce este în jurul meu. Dar în seara aceea m-am lăsat atrasă de frea­mătul din mica navetă terestră.

Am observat că elevii de şcoală generală călătoresc tăcuţi şi îmbufnaţi, întrebându-se, probabil, ce caută în­tr-un spaţiu închis plin de adulţi. Unii se joacă pe mobil, alţii privesc plictisiţi pe geam. Nu prea vorbesc între ei, ca şi cum nu ar vrea să li se audă glasurile subţiri. Mulţi dintre ei ascultă muzică la căşti. Ritmuri sacadate răzbat din urechile lor. Este o muzică fără text, total computerizată şi robotizantă, din care nu răsună nimic uman. Încerc să îmi imaginez ce cărţi citesc elevii de şcoală generală, în timpul liber. Evident, cărţi despre războaie inter-planetare, vrăjitori moderni şi pietre fermecate. Cât anume din textele şcolare mai este inteligibil şi atractiv pentru ei? Câţi profesori mai sunt în stare să le prezinte un Eminescu viu, care să-i emoţioneze, şi nu un poet care pare să se fi născut deja mort, pietrificat într-o glacială glorie de muzeu? Câţi copii sunt încurajaţi să scrie şi să-şi dezvolte talentul literar şi câtora dintre ei li se încorsetează mintea în fraze stereotipe şi reci pe care trebuie să le înveţe pe dinafară înainte chiar de a le discerne înţelesul?

Elevii de liceu care urcă în autobuz sunt expansivi. Mă frapează modul în care rostesc cuvintele. Nu le mai rotunjesc, le rostesc strepezit, printre dinţi. Şi mă mai frapează un lucru: au un vocabular sărac. Folosesc mereu aceleaşi expresii şi aceleaşi cuvinte. În faţa mea discută aprins două fete. Una dintre ele vorbeşte atât de repede încât cealaltă o roagă mereu să repete ce spune. Subiectul e arzător: apropiatul concurs de Miss şi Mister pentru clasa a IX-a. Deduc, din dialogul fetelor, că participarea la un asemenea concurs nu e deloc uşoară. Jocurile se fac şi aici în culise. Depinzi de voturi bazate pe simpatii şi relaţii de clan. Mă uit mai atentă la ele. Sunt frumoase amândouă, au o armonie plăcută a trăsăturilor. Dar au în acelaşi timp o rigiditate inexpre­sivă care le anihilează farmecul. E clar că nu citesc cărţi sau că, poate, citesc cărţi cu vocabular la fel de sărac şi de previzibil. De fapt, îmi spun, foarte rar mai văd pe cineva deschizând o carte într-un autobuz. Din ce în ce mai rar şi cu din ce în ce mai mare fereală, ca şi cum ar face un gest desuet şi reprobabil. Ca şi cum ochii s-ar fi dezvăţat să vadă literele scrise şi mintea s-ar fi dezvăţat să mai citească texte literare.

Câteva staţii mai încolo năvăleşte un grup (sau, mai degrabă, o haită) de vreo 20-30 de lucrători care muncesc pe un mare şantier în timpul nopţii. O dată cu ei pătrunde o duhoare grea, inconfundabilă. Se trântesc câte 2-3 pe un scaun, cu sacoşele lor mari de pânză. În prima zi când i-am văzut recunosc că m-a încercat un fior de spaimă. Dar apoi mi-am dat seama că sunt inofensivi. Doar că nu îi poţi numi oameni. Scot sunete dezarticulate şi uneori cuvinte ciuntite, de ne­priceput. Am descifrat totuşi ceva, la un moment dat, când unul dintre ei a dat semnalul: "Ai noştri, hai!" şi toţi s-au năpustit înspre ieşire. Expresia "ai noştri" m-a cutremurat când am reme­morat-o, ceva mai târziu, după ce m-am dezmeticit din duhoarea care s-a risipit, treptat, pe uşi, la următoarele staţii. Deja e vorba de o tagmă, mi-am spus. O tagmă care nu are şi nu va avea niciodată nici în clin, nici în mânecă, în mod evident, cu limba şi literatura română.

Între timp în autobuz urcă studenţii. Vorbesc şi ei mult, dar nu atât de tare ca elevii. Nici ei nu poartă cărţi. Nu vorbesc despre cărţi. Vorbesc despre petreceri, cluburi, carieră, job-uri. Uneori despre cursuri. Strâng bani pentru lucruri practice: obiecte vestimentare, vacanţe, distracţii. Nu au bani şi timp pentru cărţi şi spectacole. Toţi se grăbesc undeva. Sunt atât de grăbiţi încât nici ei - nici măcar ei, studenţii! - nu mai au timp să vadă ce frumos au ruginit frunzele şi ce spectacol multicolor oferă cerul la asfinţit, pe gratis.

Treptat apar în autobuz diverşi funcţionari. Cei între două vârste sunt apatici, obosiţi, înlemniţi clar pe dinăuntru. Cei mai tineri sunt îmbrăcaţi în costume închise la culoare, poartă lap-top-uri în mâini şi pe chip o autosuficienţă pentru care îi invidiez sincer. Eu n-am avut-o niciodată. Majoritatea vorbesc doar despre carieră. Atunci când pomenesc despre cărţi, e vorba doar de cărţi de specialitate. Pentru ei literatura nu are nici sens şi nici valoare pentru că nu produce nimic concret, material, care să le fie util în carieră.

La piaţă urcă două categorii de persoane: mai întâi sunt matroanele vânjoase care aprovizionează, gătesc, fac ordine în casele lor şi ale altora şi vorbesc cu pricepere gospodărească despre preţuri, politicieni şi VIP-urile de la televizor. Croncăne sudălmi retorice la adresa celor care nu le sunt pe plac şi îşi rotesc regal privirile sfredelitoare prin autobuz. Ce nevoie au ele de cărţi? mă întreb. Pentru ele, viaţa e aşa cum se prezintă la televizor şi aşa cum o văd ele în piaţă. Restul e o prostie.

O altă categorie a celor care se urcă din piaţă sunt vârstnicii. Se mişcă greu, cărând pungi de plastic cu câteva cumpărături. În general, ei îi încurcă pe toţi. De-abia păşesc, tremurător, se împiedică, se sprijină neîndemânatic de braţele din jur, şi privesc spre nicăieri, rupţi de lume. De altfel, nimeni nu îi bagă în seamă.

Spre capătul liniei urcă şmecherii. Le place că autobuzul e aproape gol. Vorbesc şi râd zgomotos, cercetând cu priviri agere în jur, să vadă ce ar putea să "pice". Limbajul lor e plin de imprecaţii, pe care le rostesc cu făloşenie. Umblă cu CD-player-e din care se revarsă atotstăpânitoarele manele, care îmi fac pe loc pielea de găină. Ascultă şi îngână extaziaţi refrenele stupide, dând sonorul la maxim, cu nestăvilită generozitate.

Şoferul de autobuz opreşte la ultima staţie cu un scrâşnet asurzitor de frâne. Mi-aduc aminte că, de fapt, aşa a mers tot drumul. Punea frâne neaşteptate, vocifera şi înjura ca la uşa cortului. La un moment dat s-a răstit într-un microfon la un călător, dar nimeni nu a înţeles la cine şi pentru ce. Cu toţii i-am sesizat doar brutalitatea gratuită - sau poate că unii nici măcar nu i-au sesizat-o, pentru că brutalitatea gratuită a devenit ceva comun în zilele noastre.

Cobor din autobuz întrebându-mă, înspăimântată: oare nu cumva privesc EU greşit lucrurile? Oare nu cumva EU sunt persoana neadaptată mediului? Oare nu cumva literatura, la care mă gândesc tot timpul, este o miză pierdută, dacă atâţia oameni în jurul meu, de cele mai diferite vârste şi categorii, s-au adaptat vieţii materiale într-atât încât nu mai au nevoie de trăire umană şi de emoţie artistică? Oare nu cumva hazardul m-a făcut să vieţuiesc într-un timp în care omul este strivit definitiv între roboţi şi animale?

În seara următoare, însă, trăiesc o neaşteptată bucurie. În faţa mea s-au aşezat o fată şi un băiat. Vorbesc încet despre facultate, despre cărţile pe care le au în mâini. Aflu din dialogul lor că amândoi au studiat muzica, ea pianul, el ghitara. Fata povesteşte că a studiat şi violoncelul şi apoi mărturiseşte încurcată că părinţii vor să-i vândă pianul. El gesticulează febril şi-i spune grav: "Să nu care cumva să vinzi pianul!". Vorbesc apoi despre filme de artă şi el îi povesteşte despre Tarkovski, iar ea îl ascultă zâmbind toată. Mă uit pentru o secundă la ei. Ea este micuţă şi fragilă, cu părul lung, el e longilin, tuns chilug, şi poartă un hanorac cu glugă, pe care ba şi-o pune pe cap, ba şi-o scoate, în febra gesticulaţiei. Nu sunt neapărat Miss şi Mister, dar pentru mine sunt cea mai frumoasă pereche din lume. Aş vrea să le fac un cadou, dar nu ştiu ce. Le aduc abia acum, tardiv, mesajul meu de mulţumire că există. Şi sper din suflet ca fata să nu-şi vândă vreodată pianul.

Mai e o speranţă, îmi zic, în timp ce cobor din autobuz. Mai e o speranţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara