Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Să nu te poţi opri din dans de Liana Tugearu

Da, pentru împătimiţii dansului, pentru cei pentru care a-ţi trăi viaţa este echivalent cu a dansa, a crea dans pentru tine şi pentru alţii, care sunt supuşii şi ei aceleiaşi nevoi imperioase, pentru cei pentru care orice imagine şi orice sunet se metamorfozează într-o mişcare de dans – a te opri din dans este un lucru de neconceput.

Mai demult, ca un prim pas pentru împătimiţii dansului, care au atins o anumită vârstă, a fost constituirea, pe lângă o trupă nordică, Nederlan Dans Theater (NDT), a încă două companii: în prima NDT2, creată în 1982, dansau cei mai tineri, încă în pregătire, încă în formare, pentru a putea intra în NDT1, compania principală, în care evoluau cei ajunşi la punctul maxim al maturităţii artistice, iar în 1991 s-a creat şi NDT3-seniori, pentru cei ale căror experienţă şi plastică înnăscută le permitea să dea viaţă anumitor forme de dans, aceştia având propriul lor repertoriu. Un astfel de spectacol al unor seniori celebri, personalităţi care au contribuit din plin la scrierea dansului european al ultimelor decenii ale secolului trecut, am avut prilejul să vedem, de curând, pe scena mare a Teatrului Naţional Bucureşti, datorită generoasei Asociaţii JTI România. În cadrul Întâlnirilor JTI, i-am putut vedea sau revedea pe Mats Ek, Ana Laguna, Dominique Mercy şi Susanne Linke, în spectacolul Quartet Gala. Întâlnirea sau reîntâlnirea nu a fost uşoară pentru iubitorii dansului, ci din cale afară de încărcată emotiv. Primul artist al serii a fost Dominique Mercy, artist francez, care a dansat atât la Paris cât şi la Wuppertal, fiind unul dintre interpreţii cei mai importanţi ai Pinei Bausch, în Café Müller, (1978) sau în Nelken (1982) imortalizat în filmul lui Chantal Akerman, Un jour, Pina m-a demandé (1983). El a apărut în piesa Acel băiat cu ziarele, concepută de mai tânărul coregraf Pascal Merighi în colaborare cu Dominique Mercy, pe fragmente muzicale de Henrich Biber, Clan of Xymox, Frédéric Chopin şi Nicolas Jaar. Urmărindu-l, puteai citi, când şi când, estompat, o elegantă siluetă în mişcare, cu o linie superbă. Suficient ca la sfârşitul piesei să izbucnesc, necontrolat, în plâns, venindu-mi în minte versurile poetului „totuşi este trist în lume”. Mats Ek şi Ana Laguna m-au readus la o stare mai bună cu piesa lor Cartoful, pe muzică de György Kurtág şi Marta Kurtág. Inteligenţa coregrafului şi-a spus şi de astă dată cuvântul, în conversaţia cu partenera şi soţia sa Ana Laguna, conversaţie exprimată bineînţeles prin dans şi având ca ingrediente o boare de duioşie şi un consistent umor. Mats Ek, care înseamnă un nume de referinţă în istoria dansului european, s-a afirmat mai întâi în teatru şi apoi în balet, detaliu sesizabil tot timpul în creaţiile sale, inclusiv în cele văzute la această Gală, şi a însumat, după 1976, peste 30 de creaţii originale, inovatoare, de o expresivitate marcantă, propunând mereu viziuni noi asupra realităţilor contemporane. În 1978 am avut şi noi şansa de a vedea la Bucureşti, trei dintre aceste creaţii, Sfântul Gheorghe şi Dragonul (vizând colonizarea), Soweto (vizând apartheidul), Casa Bernardei Alba ( vizând obsesiile perverse), creaţii pe care le-am consemnat, la vremea respectivă, tot în paginile României literare. Ana Laguna, dansatoare suedeză, dar de origină spaniolă, a fost interpreta favorită a lui Mats Ek şi ulterior soţie. Linia pe care a dat-o rolurilor ei a imprimat acestora vigoare, unghiulozitate dar şi căldură, contribuind din plin la creaţia coregrafului cu propria sa personalitate. Tot împreună cu Ana Laguna a dansat Mats Ek şi în ultimul număr din recital, Amintiri, pe muzică de Niko Rölcke, piesă desfăşurată într-un ambient domestic, care amintea deApartamentul, montat de Mats Ek la Opera din Paris, în anul 2000, şi unde tot umorul fin marchează atmosfera, tonificând-o. O notă specială a adus în recital Susanne Linke, în piesa Un solo pierdut... cu salutări către Dore. Faptul că a folosit ca muzică Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinsky ( şi încă dirijată de Pierre Boulez ), a plasat-o într-un context coregrafic extrem de pretenţios, celebru chiar, pornind de la creaţia lui Vaslav Nijinsky pe această muzică şi până la cea a Pinei Bausch. Şi totuşi şi modesta sa variantă stă în picioare, are îndreptăţirea de a exista, datorită subtilei modalităţi în care vibra corpul ei, în posturi aproape statice, corp modelat iniţial în şcoala expresionistă a lui Mary Wigman şi apoi la Essen. Coregrafa, dublată de interpretă, şi-a dat măsura talentului, în anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, tocmai prin astfel de solo-uri.

Asemenea întâlniri sau reîntâlniri au mai întotdeauna două faţete: bucuria de a-i avea aproape, de a te bucura de prezenţa vie, directă a unor mari artişti, unii intraţi în legendă, dar şi strângerea de inimă că trebuie să suprapui peste imaginile vechi şi dragi un voal delicat şi nostalgic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara