Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Să ne cunoaştem trecutul de Luminiţa Marcu

Pandantul raportului de deschidere [privind „Discuţiile la cea de-a III-a Plenară a Tinerilor Scriitori”] sînt concluziile, o altă specie a acestui tip de discurs, mult mai puţin liberă decît discuţiile, dar totuşi cu un grad mai mare de subiectivitate decît raportul. Anii de pînă acum au consolidat deja aceste specii, pe care scriitorii le practică deja cu dezinvoltură. Concluziile, ca şi raportul, sînt produsul unei singure persoane (deci nu au caracterul anonim al îndrumărilor apărute în „Scînteia”, de pildă, ca emanaţie directă a forurilor politice oficiale), dar acea persoană este întotdeauna o persoană oficială, cu funcţii importante în sistem. Cel care trage concluziile acestei plenare a tinerilor scriitori este Mihai Beniuc, prim secretar al USR. (…) Concluziile sînt prezentate pe larg în pagina 1 a numărului 3 al „Gazetei”. Se observă reverenţa în faţa conducătorului deja aflat pe drumul consacrării ca figură legendară, Gheorghiu-Dej, şi a raportului său (raportul lui Beniuc se prefigurează ca un frate mai mic al raportului politic, de partid, ierarhiile în oglindă sînt limpezi). Supunerea literaturii în faţa politicului este şi ea reiterată, metaforic, în limbaj dulceag, aproape infantil. Paradoxurile nu lipsesc (lucrările congresului care arată drumul şi busola partinităţii, dar totodată literatura ca „mare liberă”). Prin tonalitate, prin ideile pe care le susţine, prin procedeele de tip propagandistic (prin simularea consensului – „noi toţi” şi a datoriei – „ne aşteptăm ca”, prin stimularea supunerii în numele unor cauze colective, ce trancend individul – „opere care folosesc construirii socialismului”, prin cointeresarea celor care încă ezită sau n-au fost încă acceptaţi oficial din motive de vîrstă fragedă – „scriitorii tineri să înmulţească numărul”). Discursul lui Mihai Beniuc poate fi folosit ca mostră pentru demonstrarea teoriilor propagandei ca discurs persuasiv, cu aproape toate componentele sale. E cu atît mai interesant, cu cît nu e vorba despre un discurs politic, ci unul de politică literară, iar prilejul nu este totuşi unul de o importanţă capitală. Aflat însă deja de mulţi ani în funcţii importante, Mihai Beniuc este un perfect recipient al discursului oficial, cu toate strategiile sale şi al poziţiei retrograde din punct de vedere al mesajului, al celei mai conservatoare atitudini faţă de partinitatea literaturii în anul 1961.