Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Să ne cunoaştem trecutul de Luminiţa Marcu

În numărul 16 al Gazetei literare din 19 aprilie 1962, apare poate cel mai memorabil text semnat de Tudor Arghezi din toată această perioadă în care bătrînul poet colaborează destul de des cu diverse texte, mici articole sau poezii sau discursuri festive, aşa cum au fost cele din jurul Conferinţei USR. Revista este scrupuloasă în a aduna orice asemenea text semnat Tudor Arghezi şi a-l prezenta în general cu titlu de rubrică, „tabletă”. În acest număr însă apare un text semnat de Arghezi fără nici o indicaţie de supratitlu. Împarte o primă pagină cu un articol despre Lenin de Demostene Botez şi un portret tot al lui Lenin, fiind vorba despre o aniversare a acestuia din urmă. Textul se numeşte „Un recital”. (...)
Se înţelege că e vorba despre un alt text conjunctural, prilejuit de un eveniment organizat în cinstea poetului Arghezi, însă atrage atenţia în primul rînd prin dimensiune. E aproape o mică proză, o cofesiune care se termină abrupt cu ceea ce ar puta fi un mesaj subversiv, suficient de discret, dar şi suficient de tulburător („Aş fugi şi eu de la recital, dar n-am pe unde să ies. Uşile sînt închise.”). Poate fi efectul lecturii retrospective, poate fi o proiecţie de cititor post-totalitarist care încearcă să găsească semnale care să confirme exasperarea unui scriitor adevărat copleşit la bătrîneţe de onoruri cu iz politic şi care se complace la nesfîrşit în reverenţe. Dar, oricum ar fi, nu se poate nega că acel final în care Tudor Arghezi spune, la capătul unei perioade în care a fost făcut preşedinte de onoare al USR, i se dedică, iată, un eveniment de amploare, este numit în toate felurile posibile cel mai mare scriitor al republicii, Tudor Arghezi spune că ar fugi de la recital, „dar n-am pe unde să ies. Uşile sînt închise.” Poate fi doar o cochetărie de primadonă, o falsă modestie drapată într-o efect de stil, dar imaginea sălii festive în care artistul este prins pe scenă şi nu are pe unde să fugă, pentru că toate uşile sînt închise este una dintre cele mai sugestive imagini ale scenei culturale aşa cum arată ea cu adevărat în timpul regimului aşa-numit de democraţie în Republica Populară Romînă. Iar artistul, cîteodată, aşa cum spune autorul în această posibilă fabulă încapsulată în discurs, e cîteodată dus cu forţa, de prieteni (sau de conjuncturi) în mijlocul unei scene de care iniţial a fugit.

(Luminiţa Marcu, „Literatură şi ideologie. Gazeta literară, 1954-1968”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara