Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
S.O.S. – Şcoala! de A. Gh. Olteanu

Sunt numeroase temeiurile pentru care învăţământul românesc s-a degradat dincolo de un anumit punct imaginabil. Într-un articol de fond din „România literară“de acum câteva luni, dl Nicolae Manolescu vorbea despre şcoală ca despre o „pepinieră“ de bătăuşi.

Vorbea cu îngrijorare şi găsea, printre cauzele principale, lipsa de autoritate a Corpului didactic. În anii 2000, implicat direct în reformarea învăţământului umanist ca Preşedinte al Comisiei Naţionale de Limba şi Literatura Română a Ministerului se arăta foarte optimist, mai ales că se aflau în perspectivă variantele de manuale. Între optimismul de atunci şi realismul (nu pot vorbi de pesimism când e vorba de un temperament puternic echilibrat ca acela al dlui Nicolae Manolescu) de acum, din 2013, învăţământul a alunecat, când mai lent, când mai rapid, pe panta periculoasă a ruinării. A fost „ajutat“ spre asta de numeroasele „reforme“ pe care fiecare ministru nou s-a simţit dator să le facă, luând-o mereu de la capăt ca Penelopa ţesătura. Din păcate, cu efecte inverse însă. Cu toate acestea, cea mai grea lovitură a primit-o – mai ales învăţământul liceal – de la „celebrul“ ministru Hărădău care, ca să-şi acopere neputinţa de a păstra secretul subiectelor deja elaborate pentru examenele naţionale, a hotărât publicarea de câte o sută de astfel de subiecte, pentru toate examenele, fie bacalaureat, fie testare naţională (că nu-i mai zicea, tot din motive de reformă, probabil, capacitate). Atunci a început, cu adevărat, refuzul elevilor de a învăţa, întorcând, progresiv, spatele catedrei, despre care vorbea o stimată profesoară de limba română, tot în paginile României literare, semn că pe dl Director Manolescu îl preocupă în continuare soarta învăţământului. De altfel, dlui, pe de altă parte, nu scapă niciun prilej de a vorbi despre soarta şcolii, nici chiar în cadrul solemn al premierii scriitorilor. (Dar pe cine nu preocupă astăzi soarta şcolii româneşti, din indiferent ce motive: ca om de cultură, ca părinte, ca profesor, ca elev?!). Şi tot de atunci, corupţia la examenele naţionale a atins paroxismul. Cum se va fi ajuns însă la lipsa de autoritate în şcoală, despre care scria dl Nicolae Manolescu în articolul său de fond?
În mod ciudat şi oricum greu de explicat (poate doar ca reflex al libertăţii de curând dobândite!), după 1989, profesorii universitari au început a acorda cu mână largă note maxime la examenele de grad. Înţelegând (greşit) că, poate, acesta este sensul libertăţii şi în şcoală, profesorii din învăţământul preuniversitar au început şi ei, de la an la an, să-şi gratuleze elevii doar cu note maxime. Cele câteva mii, poate zeci de mii, dintre profesorii aflaţi la vârsta pensiei, care rămăseseră la normele lor docimologice, n-au mai contat. S-a produs fenomenul dimpotrivă: au început proteste, slabe la început dar din ce în ce mai vizibile mai apoi, din partea elevilor, împotriva notelor mai mici dar adevărate. Pensionarea masivă a acestor profesori a „desăvârşit“ restul. Tinerii profesori veniţi de la facultăţi au făcut din nota gratuită o adevărată instituţie, dar nu întâmplător. Slab pregătiţi în universităţi (de stat sau particulare), neomorându-se cu cartea, aflaţi, de aceea, ultimii pe listele absolvenţilor, şi-au găsit refugiul în învăţământ (aflat, de la o vreme, în lipsă cronică de resurse umane valide). Ca să-şi acopere lipsa ştiinţei de carte şi dorinţa de a o completa, aceşti tineri „profesori“ au umplut cataloagele cu note de la 9 (nouă) în sus. Şi toată lumea – inclusiv directorii şi inspectorii – pare mulţumită. Vine bacalaureatul? Nu-i nimic. Îl cumpărăm prin corupţia supraveghetorilor care ne lasă să copiem. Astfel se instituie confuzia valorilor, trece din şcoală în societate şi devine un flagel naţional. Căci nu mai suntem cu 200 de ani în urmă când şcoala n-avea aproape niciun efect asupra vieţii sociale.
Lăsăm deoparte elevii dotaţi sau superdotaţi care-şi găsesc bine capul în economie, cultură, presă etc. sau în străinătate. (Unii sunt recrutaţi chiar înainte de bacalaureat, de prin clasa a XI-a).
În fiecare vară – bănuiesc că se ştie – inspectoratele şcolare organizează concursuri pentru titularizarea pe posturi vacante. Foarte puţini dintre candidaţi – iarăşi cred că se ştie – obţin nota 7 (şapte) care dă dreptul la titularizare. Cei aflaţi sub acest barem devin suplinitori. În condiţiile în care profesori valoroşi, aflaţi în plină carieră didactică, părăsesc învăţământul, inspectoratele se confruntă, deopotrivă cronic şi acut, cu deficitul de resurse umane. În disperare de cauză, ele trimit în şcoli nu doar pe cei care au obţinut la concurs note între 7 şi 5, ci şi pe cei de sub această limită. A fost de râsu-plânsul cazul unui absolvent/absolventă de limba engleză care a primit nota 3 (trei) la concurs şi a ales să predea engleza la un liceu de tradiţie din Bucureşti. A rezistat trei săptămâni. Da, dar alţii ca el/ea au rezistat tot anul şcolar la alte licee şi poate şi anii şcolari următori. Cum să asiguri autoritatea în şcoală cu asemenea „mentori“ care nu ştiu ei – în primul rând – pe ce lume se află?
Noroc că ultimele două bacalaureate, organizate cum s-ar fi cuvenit de mult, de către dl ministru Funeriu, ne-au arătat adevărata faţă a învăţământului şi, odată cu asta, marile goluri din societatea noastră civilă.
Ceea ce m-a mirat (pe mine) – şi, probabil, nu numai pe mine – de-a lungul acestor ani a fost însă faptul că niciunui „reformator“ nu i-a trecut prin minte că e de neapărată trebuinţă înfiinţarea nu chiar a unor institute pedagogice care să pregătească, serios şi special, pe cei ce urmau să ia locul celor care părăsiseră şcoala prin pensionare. Mai mult: niciodată nu s-a discutat, măcar în treacăt, în atâtea „serioase“ dezbateri – cele mai multe oţioase – această gingaşă problemă. Cine să ia locul celor plecaţi? Ultimii absolvenţi de la facultăţile universitare sau cei cu diplomele „cumpărate“ de la facultăţile particulare? Cu asemenea profesori (!) nu poţi restabili „autoritatea în învăţământ“. Pentru asta e nevoie de ştiinţă de carte. Ea asigură autoritatea profesorului în faţa elevului. Altfel, această lipsă a celui de la catedră, acoperită de nota neadecvată ca să nu fie motiv de gâlceavă dulce, cum s-a văzut, la rezultatele, de care ne cutremurăm, la bacalaureat. Ne cutremurăm azi, în condiţiile învăţământului democratic de la începutul secolului 21. La începutul secolului 20, rezultatele la bacalaureat erau de 25% şi nu se mai îngrozea nimeni. Dar asta, în împrejurările învăţământului selectiv, copii se nasc egali în drepturi nu şi în cantitatea de materie cenuşie. Tocmai de aceea elita celor 25% a fost în măsură să ducă România la paritate monetară cu cea europeană între cele două războaie. După care – vai! – a fost decimată în închisorile comuniste încă la mijlocul secolului trecut. Iată câtă a mai rămas din ea, a apucat, totuşi, să transmită autoritatea ştiinţei de carte (câtă a încăput în conştiiţele pervertite de molima comunistă), suficient însă ca să ducă în condiţii mulţumitoare învăţământul până dincoace de 1989).
Dar să revin. Probabil că nişte institute pedagogice în marile centre culturale ale ţării n-ar putea fi suportate de bugetele statului, bazate pe un PIB tot mai costeliv de la an la an. Dar nişte secţii pedagogice în facultăţile universitare (la care să se acceadă musai pe bază de examen), în care pregătirea să fie nu numai specifică, ci mai ales cu totul specială (inclusiv cu expulzarea sistematică a inevitabilelor rebuturi), s-ar justifica şi, în câţiva ani de zile, o generaţie profesorală cu reală autoritate pe bază de ştiinţă de carte n-ar întârzia să apară. Mai ales că absolvenţii acestor secţii pedagogice ar trebui să lucreze în şcoli măcar tot atâţia ani cât a durat pregătirea lor. În aceşti ani de activitate la catedră, măcar o parte dintre ei şi-ar descoperi vocaţia de dascăl, cu nelipsita ei componentă apostolică.
Susţinută, această activitate serios formatoare a profesorimii noi, de o revizuire drastică în curricula şi în manuale, de revenirea în procent potrivit a laturii umaniste (vezi situaţia istoriei naţionale, de pildă), nu se poate ca organismul îmbolnăvit al învăţământului românesc să nu se reabiliteze.
Pentru toate aceste deziderate, n-ar fi deloc lipsită de sens o dezbaterecampanie de presă: fiecare publicaţie (ziar, revistă: săptămânală, lunară, semestrială, anuală), scrisă sau vorbită, să afecteze o pagină (emisiune) în care tot omul, dar în primul rând oamenii de înaltă condiţie morală şi cu tot atât de înaltă ştiinţă de carte, să-şi spună părerea legată de problemele şcolii, de profilul moral şi mai ales de cel profesional ale celor care au ca misiune formarea viitoarelor personalităţi umane. La această campanie, ar trebui – cum sugeram – să participe mass-media naţională. E un moment grav şi tot românul are datoria să pună umărul ca să despotmolim mecanismul gripat al şcolii din noroiul care l-a blocat în drum.
Altfel, păstrând tăcerea asupra acestui sector al culturii naţionale, prefăcându- ne (ipocrit) a nu-l observa, ne vom afunda continuu în mocirla submediocrităţii, făcându-ne vinovaţi, nici mai mult nici mai puţin, de trădare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara