Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Răzvan Mazilu şi invitaţii săi de Liana Tugearu

Purtând marca DANCE GENERATOR, spectacolul dat de Răzvan Mazilu în această primăvară, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, continuă generoasa sa acţiune, menită să susţină liceele de coregrafie şi secţiile de coregrafie ale liceelor de artă, din întreaga ţară. Prima ediţie, din primăvara trecută, a avut drept rezultat înzestrarea Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti cu noi pianine şi material didactic, în valoare de peste 15.000 de euro. Acest demers nu are însă doar un binevenit rezultat material ci, aşa cum este gândit, el se doreşte şi o modalitate de a atrage atenţia publicului larg, şi mai ales a autorităţilor, asupra situaţiei precare în care funcţionează şcolile de coregrafie şi, în acelaşi timp, este şi o modalitate de a arăta micilor artişti în devenire că arta lor merită toată preţuirea.
Conceput ca un mozaic, la desenarea căruia au contribuit arta dansului, a muzicii, de la Bach la jazz, arta pantomimei şi cea a cuvântului, spectacolul s-a adresat unui public mai larg decât cel al dansului şi, mergând pe linia frecvent întâlnită astăzi, a urmărit, dacă nu chiar simbioza artelor, în orice caz alăturarea lor armonioasă. Dar, ca orice mozaic, a fost alcătuit din motive care au ieşit în evidenţă prin limpezimea şi greutatea valorii lor, alături de altele care, prinse în desenul general, au avut culori estompate.
DANCE GENERATOR ne-a dat prilejul să ne întâlnim, în primul rând, cu o artistă de talie internaţională, care practică un stil de dans aparte, strict personal, dificil de comparat cu orice altă direcţie a dansului contemporan - dansatoarea şi coregrafa scandinavă Virpi Pahkinen. Urmărind-o am avut reconfirmarea părerii, ivită mai de mult, aceea că în dansul contemporan este tot mai dificil să vorbeşti de şcoli, ci mai întotdeauna despre stiluri personale. Ultima întâlnire cu un artist de acest fel a fost cea din toamna trecută, când ne-am bucurat de creaţia dansatoarei şi coregrafei portugheze Vera Mantero. întrucât dansul artistei scandinave ne-a încântat, iar programul de sală nu ne-a prezentat-o în nici un fel, am apelat la atotştiutorul INTERNET. Născută în Finlanda, Virpi Pahkinen a studiat pianul la Helsinki, stabilindu-se apoi în Suedia, unde a urmat studii coregrafice la Colegiul Universitar de Dans din Stockholm. Coregrafa a creat de-a lungul timpului o serie de solo-uri pentru sine, colindând lumea cu ele, din Australia până în Africa de Sud şi din Mexic până în Liban, dar a gândit şi compoziţii de grup, dintre care amintim Bardo pentru cinci dansatori, compoziţie coregrafică după care s-a făcut un film Tv, care a obţinut în 1998, la o competiţie internaţională din Bulgaria, premiul "Antena de aur". Amintim însă de această creaţie şi pentru faptul că ea mărturiseşte despre una dintre zonele culturale spre care îşi îndreaptă atenţia coregrafa, şi anume şamanismul asiatic (lucrarea este inspirată de Cartea tibetană a morţilor), după cum este deschisă şi către şamanismul lapon, apropiat locurilor sale natale. Ar mai fi relevant de amintit şi faptul că Virpi Pahkinen a lucrat pentru mai multe producţii teatrale ale lui Ingmar Bergman, de la Teatrul Regal din Stockholm. Dar ce ne-a dăruit nouă, la Bucureşti? Două solo-uri, în propria ei interpretare. în primul, intitulat Sepia Longa, Aspectus Brevis, ce pare o parafrază la Ars longa, vita brevis, pe muzică de Gunnar Idenstam, imaginea scenică a fost dominată de contrastul a două culori, roşul sângeriu al rochiei lungi, cu mâneci tot lungi şi albul chipului, gâtului şi mâinilor, în continuă mişcare, între fâşii de lumină şi zone de penumbră. Ceea ce domina desenul de ansamblu al corpului era mişcarea mâinilor, alternând între sugerarea unor petale bătute de vânt şi crisparea unor gheare. A doua piesă, Morpho Z, pe muzică de Luis Cortes, a avut ca motor al declanşării mişcărilor tot jocul braţelor, de astă dată goale, numai unul dintre ele având ataşată o mânecă liberă, ca o enormă aripă de fluture. Dar mişcarea lor s-a transmis în mai mare măsură şi întregului corp, prins uneori în adevărate turbioane, preluând în toate situaţiile dramatismul sau poezia iniţiată de mişcarea mâinilor. O lucrare de o deosebită frumuseţe plastică, pe care, am aflat tot de pe INTERNET, noi am avut privilegiul de a o vedea în avanpremieră, premiera mondială urmând să aibă loc în 26 martie, la Casa Dansului din Stockholm.
Răzvan Mazilu însuşi, în foarte bună formă, a evoluat în trei piese: prima, un solo, în coregrafia lui Florin Fieroiu, Sell Me!, fragment din spectacolul cu acelaşi nume, pe muzică de Armando Vega, Bart Hovard, voce - Eartha Kitt, cea de a doua, un duet, alături de Monica Petrică, în coregrafia lui Amir Kolben, şi aceasta tot un fragment, de astă dată din spectacolul Block Bach, pe muzica lui Johann Sebastian Bach, despre care am mai scris şi, în fine, în avanpremieră, un fragment din spectacolul ce va intra în repertoriul Teatrului de Operetă "Ion Dacian", Urban Kiss, în propria sa coregrafie. Pe larg, vom vorbi despre această ultimă creaţie a sa, după premieră. Ce ar fi de subliniat, însă, după această a doua ediţie a unor spectacole date în beneficiul Liceelor de Coregrafie din România, este faptul că Răzvan Mazilu ocupă în acest moment un loc proeminent în mişcarea noastră coregrafică, un loc deosebit de vizibil şi în acelaşi timp benefic pentru ea. Aria sa de expresie este largă, ca gen, singura constatare, cu aer de reproş, fiindcă, aproape întotdeauna, indiferent în coregrafia cui dansează, el trage stilul coregrafului respectiv către sine, îl remodelează masiv, în propriul său stil. Dovadă de personalitate puternică, dar şi de neputinţă de a se adapta altor viziuni plastice, ceea ce nu se cere unui coregraf, dar se cere unui interpret.
Tot un moment de dans, care ne-a cufundat însă într-o mare tristeţe, a fost For All My Friends, pe muzica şi în interpretarea live a lui Vlaicu Golcea şi în coregrafia şi interpretarea lui Florin Fieroiu. Unde oare s-a ascuns artistul dansator şi coregraf Florin Fieroiu, vârf al generaţiei sale, creatorul, între altele, a spectacolelor DaDaDans şi Dansolitude, ca să nu mai pomenim şi alte creaţii ale sale, fie pentru sine sau pentru alţii? Unde este minunatul interpret din Simfonie pentru tineri, pe muzică de Gustav Mahler şi în coregrafia lui Ioan Tugearu, sau interpretul aceleiaşi piese, For All My Friends, de acum câţiva ani, de pe scena Teatrului Odeon? Nu de mult, am urmărit o emisiune Profesioniştii, în care Eugenia Vodă îl întreba pe Dragoş Buhagiar care ar fi principala calitate pe care ar trebui să o aibă o scenografie? Şi răspunsul a fost "să nu se vadă", în sensul că ea trebuie să facă corp comun cu gândirea regizorală şi nu să trăiască independent, prin sine. Eugenia Vodă a adăugat, "după cum şi muzica de film nu trebuie să se audă". Aceste păreri mi-au atras în mod deosebit atenţia, întrucât şi mie mi se întâmplă, când coregrafia este foarte bună, să nu mai aud muzica, cele două contopindu-se pentru mine într-o unică imagine vizuală. îndată ce coregrafia nu mai este însă de aceeaşi valoare, încep să aud din nou muzica. în timpul piesei mai sus pomenite, am auzit tot timpul muzica cântată de Vlaicu Golcea şi îmi venea să închid ochii, nerecunoscând în interpretul de pe scenă, cu burtică şi doar din când în când cu unele fleşuri de mişcare care aveau valoarea plastică de altădată, pe dansatorul şi coregraful îndrăgit.
M-au încântat de-a dreptul, în schimb, micuţii elevi ai Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" în Apolodor, după Gellu Naum, şi acesta un fragment, pe muzica şi interpretarea, tot live, a Adei Milea. Această încântătoare artistă, ingenios secondată de coregrafa Silvia Călin, căreia îi văd pentru prima oară o lucrare, a creat prin muzica sa un cadru propice, care a pus excelent în valoare pe micii artişti Teodora Karpatti, Raluca Bojoc, Diana Chira, Raluca Jercea şi Cristian Deaconu, într-un joc şi o joacă simplă, ingenioasă şi plină de umor.
Sora dansului, dar şi a teatrului, pantomima a fost excelent reprezentată în Momentul Dan Puric. Ca şi Răzvan Mazilu, şi Dan Puric, în foarte bună formă şi plin de vervă, a cules aplauzele pe care le merita din plin. în schimb, Momentul Valeria Seciu, o spun cu multă sfială, nu a reuşit să umple golul de aşteptare, presupus de apariţia unuia dintre monştrii sacri ai teatrului românesc.
Spectacolul, deschis, ca şi în cazul primei ediţii, de plăcuta prezentatoare Mihaela Rădulescu, s-a încheiat în sunetele muzicii de jazz, adusă în scenă de vocea atât de specială a Aurei Urziceanu, acompaniată la pian de Andrei Tudor. Tot pe muzica ei, au intrat pe scenă, în final, şi toţi invitaţii, evoluând fiecare pe cont propriu, într-o bună tradiţie a genului de jazz - spectacolul constituindu-se, astfel, într-un eveniment care a împletit în mod fericit creaţia artistică şi împlinirea, măcar parţială, a nevoilor unei arte, destul de vitregite în spaţiul nostru cultural.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara