Numărul curent: 47

Cronica Dramatică:
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb de Marina Constantinescu


Dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica." De cîte ori n-am auzit, nu ni s-a citit, n-am citit, n-am invocat aceste vorbe. Ceea ce tindeam să cred că este doar misterul poveştii, am înţeles, cu maturizarea, că este tîlcul vieţii. Într-adevăr, nimic nu prea poţi să faci fără însoţitori. Fără iniţiere, fără asumarea experienţei pe cont propriu. Însoţitorii pot deveni, la un moment dat, datorită acestei calităţi, personaje fabuloase şi în existenţă. în realitatea cea mai pură, concretă şi palpabilă. Ca şi întîlnirile semnificative. Construcţia formidabilă a poveştilor are multiple trepte de receptare. Pe măsură ce urci scara. Textele se desfac altfel în copilărie sau în adolescenţă, altfel la maturitate şi cu totul modificate atunci cînd le citeşti celor mici, încercînd, de fapt, contaminat de ipocrizii, să te prefaci că nu ştii ceea ce ai descoperit între timp. Există coduri pentru momente, pentru experienţe diferite. Există nivele de inocenţă care înscriu poveştile pe traiecte pe care accentele se transformă, îşi nuanţează prezenţa. Cheia descifrării îşi schimbă, şi ea, alcătuirea. Nu cred că se poate vorbi despre o vîrstă care să se definească în absenţa poveştilor. Ar fi atît de trist, de sec, de artificial. Pilduitoare, populînd tărîmuri în care proiecţiile noastre, ale subconştientului, înfloresc şi zburdă în voie, basmele şi poveştile de toate felurile ne însoţesc traiectul cotidian, diurn şi nocturn. Ne pun la adăpost, într-un fel, de agresiuni. Ne învaţă, chiar şi în cod, cum să căutăm soluţii, cum să zărim dincolo de obstacole năucitoare că viaţa este un dar divin, că nu te poţi opri din aventura căutării frumosului. Indiferent cît ar părea de greu, de istovitor, de nesfîrşit deşertul. Apelul la poveste este apelul la îndemnul se poate!. Circuitul acestui miracol este drumul în cerc. Adică, în orice punct, poţi tălmăci altfel. Poţi medita, poţi înţelege şi nu are rost să te opreşti, să renunţi. Iniţierea continuă. Chiar dacă treci, cîndva, prin acelaşi loc. Dacă nu te-a părăsit curiozitatea, prospeţimea redescoperirilor recompensează orice efort. Se întîmplă să identifici un număr de poveşti, din cele cunoscute, setul în care se găseşte numită calea propriului drum. Atunci, recitirea este doar modul de a-ţi reconfirma decodarea corectă a mesajului. Deşi sînt scrise, în mod teoretic, pentru copii, mie una nu mi se par să fie prea simple. Încărcătura vieţii, chiar mascată, este greu traductibilă în limbajul inocenţei absolute. Deşi, uneori, reacţiile sînt juste şi par dure tocmai prin formulările sintetice ale micuţilor, surprinzătoare de-a dreptul.

Poate şi de asta îi găsesc pe artiştii care lucrează pentru copii hăruiţi cu ceva în plus. Acel ceva care se adaugă modestiei lor structurale. Vorbesc aici despre artiştii autentici şi nicidecum despre aceia, nu puţini, care transformă textele într-o suită de şabloane, grave ca efect, insuportabile atunci cînd intri în contact cu ele. Şabloane care se strecoară parşiv în creierii copiilor, cu care lupţi greu, care îi îndeamnă la mimetism şi nu la inovaţie, la maimuţăreli ieftine, la facile tipare de gîndire, la stîlcirea limbii române, la o lălăială în rostire care deformează vocalele şi înghite consoanele, la previzibile rezolvări.

Am fost într-o duminică dimineaţă la Teatrul Creangă. Aşa mă duc de cele mai multe ori pentru că atunci nu sînt aduşi copii cu grădiniţele, cu educatoarele, cu autobuzele. Fapt minunat, altfel, pentru educaţia lor. Eu îmi exprim, însă, mereu reticenţele, amintindu-mi de cultura în masă, la impuse, cu turma, din copilăria mea. Şi astăzi le mulţumesc părinţilor că au inventat tot felul de trucuri ca să mă scutească de comentarii doldora de clişee. Am fost, aşadar, la Teatrul Creangă nu doar pentru că se pregătea să sărbătorescă patruzeci de ani de ,carieră". Am fost să văd spectacolul făcut de regizorul Cornel Todea după povestea Harap Alb de Ion Creangă, care urma să aibă premiera peste două săptămîni. Mărturisesc că am avut emoţii. Pentru toată lumea. Pentru teatru, să nu fie ceva festivist sau, dimpotrivă, înecat în formule prefabricate, cunoscute sau intuibile. Pentru regizorul Cornel Todea, dublat şi de responsabilitatea directorului Cornel Todea. Pentru trupă... Nu mult după începerea reprezentaţiei, emoţiile au fost risipite. O atmosferă elegantă, rafinată, de care nu mă bucur foarte des în teatrele pentru copii (şi părinţi), un spaţiu bine definit, bine gîndit, inspirat cu adevărat, un spaţiu realizat de scenograful Viaceslav Vutcariov stabileşte de la început, în alţi termeni, coordonatele pentru această montare cu Harap Alb. Decupajul lui Cornel Todea găseşte un traseu clar, aerisit, care nu complică povestea, ci o esenţializează. O strînge pe structura iniţierii, pe morala abaterii de la ceea ce este comunicat în urma unei experienţe - tatăl îl sfătuieşte pe fiul său să se ferească de omul spîn, lucru cunoscut de toată lumea şi neglijat de cel ce urmează să ajungă pe tronul împărăţiei - pe probele iniţierii, obstacole succesive care sînt tot atîtea praguri ale maturizării, ale perceperii realităţii cu multe din valenţele ei neplăcute. Regizorul perie meandrele poveştii, dimensiunea filosofică, renunţă la multe din cuvintele ciudate, de neînţeles pentru cei mici, intraductibile fără să gonească, însă, personaje importante sau întîmplări semnificative. Formula acesta de scenariu păstrează şi fabulosul, cultivă şi spectaculosul, menţinînd într-un echilibru interesant nivelele de receptare pomenite mai devreme. Cu alte cuvinte, spectacolul este captivant şi pentru copii, pe care îi scoate din clasicul punerilor în scenă şi îi provoacă să privească altfel, să descopere mai multe nuclee, mai multe amplasamente, relaţii, în acelaşi timp, dar şi pentru adulţi, care pot observa schimbarea de macaz, de tip de limbaj, de dinamism şi modernitate. Elemente ale spectaculosului sînt rezolvate cu tehnici noi, cu ecleraj elaborat, cu un soi de opulenţă a decorului şi a costumelor, de regulă sărăcăcioase, chestiuni gustate din plin de spectatori. Chiar dacă simţim încă influenţele scenografului Dragoş Buhagiar, căruia i-a fost asistent - foşnetul costumelor m-a dus cu gîndul la Orfanul Zhao, structurile de decor şi cromatica lor, foiţele aurii folosite la Alchimistul - lucrul acesta nu m-a deranjat pentru că în Viaceslav Vutcariov s-au topit împrumuturile şi se conturează, uşor, un stil. Este esenţial pentru el acest spectacol, dialogul lui cu Todea, mîna liberă pe care se simte că regizorul inventiv i-a lăsat-o întru creaţie. Prin elementul scenografic se accentuează fabulosul poveştii, lăsînd însă mereu spectatorilor iluzia tangibilă că Harap Alb poate fi oricine dintre noi. Iar muzica lui Nicu Alifantis, atît de variată şi de modulată pe zonele pe care şi regizorul, şi scenograful au dorit, armonic, să le reliefeze este unul dintre însoţitorii minunaţi ai protagonistului. Şi, de ce nu, ai spectatorilor. Nu cred că este cazul aici de şcolăreşti evidenţieri. Trupa de la Creangă este sudată, motivată, cu chef. Chiar dacă pe ici, pe colo, dar nu în locurile cheie, stridenţele şi excesele în jocul unor actori se arată. Cred că este cu mult mai important acest pariu artistic pe care s-a mizat, această grijă faţă de lucrul elaborat, de ce se poate aduce nou, rafinat pe această scenă. Şi de asta, spectacolul are un alt nivel, o altă manieră de a se prezenta publicului său atît de fidel. Povestea lui Harap Alb de la Teatrul Creangă nu este alterată, deformată, vîrîtă în şabloane fel de fel. Este spusă într-o limbă aproape actuală, descifrabilă, care îi dă, şi prin acest element, supleţe şi autenticitate. Oricum, totul este bine cînd se termină cu o nuntă. Şi în poveste, şi pe la noi, prin toate zilele pămîntului pe unde se găseşte şi se întîlnesc o fată şi-un fecior care se pricep să se aleagă pentru vecie. ,Şi-a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănîncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănîncă, iar cine nu, se uită şi rabdă"...