Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Răul şi Răii lumii de Elisabeta Lăsconi


Principiul alternanţei

Două romane apărute la o distanţă de un deceniu unul de celălalt, Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov (1995) şi Morţii incomozi de Subcomandante Marcos şi Paco Ignacio Taibo II (2005) ajung la noi, traduse la un interval de o jumătate de an, ambele în colecţia "Raftul Denisei", Editura Humanitas fiction. Provenite din spaţii culturale situate la mari depărtări, romanele au în comun surprinzător de multe aspecte: meditaţie gravă privind forţa răului, viziunea întunecată asupra diverselor forme de distrugere ce au ca ţintă om şi societate, ţări şi mediu natural, prezentul insuportabil şi viitorul sumbru al civilizaţiei.

Tot atât de interesantă se dovedeşte simetria construcţiei epice, opţiunea pentru formula binară şi alternanţa relativ constantă a două planuri narative: două destine urmărite în căutări ce interferează la un moment dat, sfârşite ambele printr-o moarte violentă - manipulată ca să devină spectacol mediatic profitabil politic (Stigmatul Casandrei); alternanţa anchetelor politice şi ideologice duse la bun sfârşit, într-un perfect paralelism, de fabuloşii detectivi creaţi într-o concurenţă debordantă, cu umorul negru şi sarcasmul răvăşitor (Morţii incomozi).

Autorii lor se aseamănă ca prezenţă activă în schimbările contemporane. Cinghiz Aitmatov este binecunoscut cititorului român prin două romane zguduitoare, apărute până în 1989, şi reeditate ulterior: O zi mai lungă decât veacul (traducere Ion Covaci şi Denisa Fejes) şi Eşafodul (traducere Nicolae Iliescu). Romanele sale spărgeau coaja realismului socialist, iar scriitorul a fost o personalitate angajată în ieşirea la lumină a marelui colos sovietic: consilier al lui Mihail Gorbaciov, ambasador al URSS la ONU, al Rusiei la Bruxelles, pe lângă UE şi NATO, reprezentând apoi propria ţară, Kîrgîstan.

Ceilalţi doi scriitori sunt eroi de poveste, ca şi felul cum au scris cartea. Subcomandante Marcos nu-şi arată chipul, nu-şi declară identitatea: purtător de cuvânt al EZLN (Armata Zapatistă de Eliberare Naţională) din Mexic, autor a peste 20 de scrieri. Iar Paco Ignacio Taibo II s-a născut în Spania, familia a părăsit ţara din cauza dictaturii lui Franco, a ajuns în Mexic. Aici s-a afir­mat ca romancier şi poet, ca istoric şi jurnalist, tradus în peste 30 de ţări.

Ideea scrisului "la patru mâini" a avut-o Subcomandante Marcos, iar ziarul La Jornada le-a găzduit dialogul, în foileton, vreme de mai multe luni. Aşadar un roman ce se scria "în văzul tuturor", ca o reacţie în lanţ, un capitol provocând naşterea altui capitol. Toate capitolele impare îi aparţin primului autor, cele impare celui de-al doilea. Subtitlul indică tonul hâtru: "lipseşte ce lipseşte", tot aşa cum subtitlul aitmatovian semnalează orizontul mitologic şi filosofic: "din eresurile secolului XX".

Şi dacă în cazul lui Cinghiz Aitmatov se poate vorbi chiar de nenoroc, pentru că s-a stins în iunie 2008, când începuseră demersuri care l-ar fi propulsat între candidaţii serioşi la Premiul Nobel, în cazul autorilor din Mexic, apariţia în româneşte are parte de o fericită coincidenţă: romanul primeşte Premiul marelui public la Târgul Internaţional de Carte ("Salon du livre") de la Paris, desfăşurat între 13 şi 18 martie 2009.


Călugărul cosmic şi futurologul american

Condiţia personajelor din Stigmatul Casandrei trimite limpede la credinţă şi la ştiinţă ca două căi de salvare a omului şi a civilizaţiei. Robert Bork este futurolog, cunoştinţele sale acumulate din varii domenii îi dau posibilitatea unor predicţii. Întoarcerea cu avionul din Europa în America marchează începutul aventurii sale tot mai precipitate: vede în largul oceanului cârdul de balene pornite parcă pe un traseu magnetic, află de la soţie ştirea care declanşează fierberea întregii lumi: mesajul transmis Papei de "călugărul cosmic" Filotei prin intermediul ziarului Tribune.

Acţiunea are turnura unei avalanşe: întâi reacţionează Robert Borck, prins în jocul politic al unui candidat prezidenţial, apoi şeful de campanie al acestuia, tânărul Anthony Junger, mulţimi tot mai agitate intră într-o frenezie ucigaşă, demonstraţiile cuprind mapamondul. Victimele sunt cei doi, Borck şi Filotei, iar Anthony Junger devine moştenitorul lor, fiul rămas să le propovăduiască ori să le împlinească ideile. Planurile alternează, interferează până se ajunge la un zig-zag tot mai strâns.

Epica se dovedeşte doar pretextul pentru dezbaterea ideilor care îl frământă pe scriitor la sfârşit de secol XX. Răul din om macină lumea, iar descoperirea lui Filotei nu face decât să avertizeze că omenirea a intrat într-o fază a autodistrugerii. Filotei a descoperit razele-sondă care fac vizibilă o pată pe fruntea femeilor însărcinate, semnalând că feţii care au darul premoniţei refuză să se nască, să intre într-o existenţă nefericită. Iar de la an la an numărul casandro-embrionilor creşte neîncetat, pentru că degradarea lumii s-a accelerat.

Cine este Filotei? Un om de ştiinţă sovietic, biolog propulsat în spaţiu în cursul unei expediţii ştiinţifice, rămânând pe o staţie orbitală de unde îşi începe experimentul. Se autodeclară "călugăr cosmic", iar concluziile cercetării sale îl înspăimântă mai întâi pe el, de aceea şi vorbeşte de o erezie. Alegerile şi dilemele sale sunt preluate de Robert Bork. Cei doi reflectă impasul în care au ajuns la sfârşit de secol XX ştiinţa şi credinţa, reacţia în lanţ pe care o declanşează arată două chipuri ale omului pus în faţa neantului: "homo americanus" şi "homo sovieticus".

Omul american apare aici reprezentat prin ipostazele esenţiale, care influenţează şi decid viaţa unei ţări sau a planetei: politicianul-giruetă, care îşi schimbă opiniile după "vântul" ce bate dinspre alegători, jurnaliştii prin informaţii abundente curgând pe toate canalele de televiziune şi din paginile marilor ziare, savantul ieşit din zona strictă a specializării ca să îşi expliciteze mesajul pentru publicul larg. Ultimul, singurul capabil să estimeze clar proporţiile tragediei este sacrificat de mulţimea furibundă.

Omul sovietic este sugerat prin figurile tutelare, Lenin şi Stalin, stafiile ce bântuie nopţile piaţa din faţa Kremlinului ("două căpăţâni într-o căciulă"), activiştii abili ştiind să dirijeze tot, inclusiv proiecte secrete, savantul care se joacă de-a Dumnezeu, producând fetuşi-X, perfect programaţi să crească fără familie şi identitate, să materializeze "omul nou", eliberat de legături afec­tive, dominat doar de apartenenţa la o ideologie in­dusă de timpuriu.

Secolul XX, în viziunea lui Cinghiz Aitmatov, rămâne până la sfârşit secolul maselor ce îşi arogă puterea: futurologul american este linşat public, iar "călugărul cosmic" înţelege că descoperirea lui şi mesajul adre­sat omenirii este prematur pentru a fi înţeles. Surdă şi oarbă, omenirea nu vrea să ştie că se îndreaptă spre de­zastru, că ignoranţa şi răul o distrug impregnându-se în codul genetic al fiecărui individ.


Detectivii năzdrăvani

Nu doar Răul, ci şi Răii dau substanţa celeilalte cărţi, Morţii incomozi. Dacă Stigmatul Casandrei conturează o "conte philosophique", Morţii incomozi este o comedie. Trăznită, neagră şi amară. Şi aici punctul de plecare îl constituie tot un mesaj, ori mai curând, şir de mesaje lăsate pe robotul telefonic de către Jesús María Alvarado, deţinut politic, despre care se crede că a murit asasinat îndată după ieşirea din închisoare. Dezlegarea unui astfel de mister, ca "revenirea din morţi", reclamă doi anchetatori..

Iată aşadar o pereche de detectivi: Elías Contreras, comisar în trupele de gherilă, zapatist, vorbăreţ şi aparent naiv, Héctor Belascoarán Shayne, detectiv rafinat şlefuit în capitală şi plin de autoironie. Adică insul provincialul şi omul oraşului îşi intersectează investigaţiile într-o radiografie a vieţii unei ţări, surprinsă în toate nenorocirile ei: corupţia şi cinismul clasei politice, dramele "amărăştenilor" din mahalele ori sate, masacrele ordonate chiar de oamenii puterii şi lupta gherilelor.

Se naşte treptat un roman postmodern trepidant, ritmul alert are drept concurenţă neloială o cascadă a poantelor şi a situaţiilor de un comic împins încet-încet spre absurd. Inserţiile de nume reale, de momente ale conflictelor ce au frământat Mexicul de multă vreme, dau naraţiunii o densitate extraordinară. De la o pagină la alta râzi singur, te-apucă plânsul, şi iar râsul, şi iar plânsul. Rareori sintagma lui Nichita Stănescu, "râsu-plânsu" mi-a revenit mai des şi intens în memorie ca la citirea acestei cărţi.

Evenimente din istoria Mexicului, figuri politice se amestecă într-o devălmăşie savuroasă cu altele fictive: mai mulţi inşi recunosc într-un Bin Laden citind comunicate pe ecranele televizoarelor un vânzător de tacos, ajuns actor în filme porno, Clubul Calendarului Rupt are membrii care-şi plimbă ciudăţeniile şi opţiunile politice ori sexuale din multe colţuri ale lumii, echipa specială însărcinată cu misiuni delicate şi dificile se numeşte "Nimeni" ş.a.m.d.

Intertextualitatea domneşte în Morţii incomozi: scriitorul Manuel Vásquez Montalbán şi al său ilustru detectiv Pepe Carvalho sunt invocaţi deseori, cu mărturiile pe care le aduc, fragmente din lirica lui Cernuda şi a altor poeţi mai puţin cunoscuţi. Parodia şi pastişa răsar de la o pagină la alta, de la celebra sursă "Gâtlej adânc" la note sau informaţii codificate, de la vârtejul de acte şi fişele individuale la pleiada aluziilor culturale.

Apogeul îl oferă jocul pluriperspectivist din "Capitolul IX": Răul şi Răii sunt văzuţi pe rând de personalităţi reale, de scriitori şi de personaje imaginare: Federico García Lorca şi Magdalena, Don Quijote şi Sancho Panza, Dońa Socorrito şi Pedro Miguel (ziarist la ziarul mexican La Jornada), Chapis, Leonard Peltier (amerindian, deţinut), aşa numitul Morales, Angela Y. Davis, Mumia Abu Jamal, comandanţii Esther şi David, scriitori ca Jose Revueltas, Pablo Neruda şi Manuel Vásquez Montalbán, cei doi detectivi.

Morţii incomozi se citeşte pe nerăsuflate, cu ritmu-i îndrăcit, cu detectivii lui năzdrăvani, iar cititorului nu-i rămâne decât să admire formidabila eficienţă a scriiturii postmoderne şi caleidoscopul ameţitor al registrelor stilistice. Stigmatul Casandrei produce altă uimire: uşurinţa cu care un mare autor traslează graniţele între distopie şi parabolă, între filozofie şi mitologie în spaţiul aceleiaşi poveşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara