Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ruinele Parisului de Constantin Zaharia

Alfred Franklin, Les ruines de Paris en 4908, L’Arbre Vengeur, 2008. Suntem în anul 4908.

Cu mii de ani în urmă, Parisul a dispărut de pe faţa pământului. Europa a fost devastată de o cumplită catastrofă, iar supravieţuitorii s-au refugiat în Caledonia, unde resturile civilizaţei au întemeiat un imperiu destul de asemănător cu lumea veche, demult apusă.

De aici pornesc pe mări şi oceane expediţii care încearcă să descopere urme ale fostei civilizaţii. După o furtună teribilă, trei fregate pornite cu luni în urmă de la Nouméa acostează într-un golf în care se varsă apele unui fluviu maestuos. În curând, echipajul intră în contact cu băştinaşii, o populaţie de vreo două mii de locuitori ai unui orăşel nu prea arătos, în care tocmai au loc evenimente deosebite: câteva locuinţe, printre cele mai puţin sărăcăcioase, sunt pe cale de a fi mistuite de foc, spre bucuria generală. Urmează o scurtă dar savuroasă incursiune antropologică din care aflăm obiceiurile şi caracteristicile acestui trib de sălbatici care se îmbracă în piei de animale. Limba lor nu este foarte diferită de cea vorbită în imperiul caledonian, de unde concluzia că franceza se află la originea amândurora, căci descendenţii lumii „civilizate” au păstrat memoria obârşiei lor prin textele lui Victorugo, Louis Vlanc ş. a.

Se constată la această populaţie un amestec de virtuţi şi de vicii, de gusturi şi de aspiraţii care sunt în general atribute ale civilizaţiei. În primul rând, goana după plăcere: orice pretext este valabil pentru a sărbători. Se adună pentru a petrece împreună, beau, mănâncă, dansează, cântă, discută fără vreun motiv consistent. Sunt încântaţi de orice eveniment neaşteptat, care îi transformă în indivizi vorbăreţi, zgomotoşi, impresionabili pentru ca la scurtă vreme să se arate plictisiţi şi să lase baltă entuziasmul arătat la început. Sunt primitori, se bucură să cunoască lucruri şi persoane noi. Amorul propriu este defectul lor cel mai vizibil. Sunt atraşi de tot ceea ce străluceşte, drept pentru care se gătesc cu podoabe din alamă, cu pene şi cu cioburi de sticlă colorată. Fiecare doreşte să ocupe o poziţie publică, să aibă măcar câţiva subalterni, considerându-se capabil să conducă întregul trib. Viaţa publică îi interesează în mod deosebit, au loc discuţii interminabile despre probleme de interes comun, elaborează teorii, emit idei menite să rămână neadoptate, ceea ce le creează o stare permenentă de nemulţumire politică, fără ca aceasta să le strice însă buna dispoziţie.

Femeile ocupă un loc aparte în această societate. Nefiind admise să participe la guvernare şi nici la revoluţii, ele se străduiesc să introducă spiritul de dominaţie în colibă, instaurând un despotism latent, dar incontestabil. În general, sunt impresionabile, pasionate şi nervoase, iar în viaţa cotidiană pot să se arate blânde sau iritabile, să dea dovadă de bunătate sau de acreală, de alint ori de cruzime, în funcţie de starea vremii. Sunt pline de graţie, dar uşuratice şi frivole, fragile şi delicate însă avide de plăceri, a căror nevoie este exprimată de un cuvânt incomprehensibil, care nu există în limba caledoniană: verbul pronomimal a se distra. Când acesta este pronunţat, soţul înţelept lasă capul în jos şi aşteaptă să treacă momentul critic.

Modul de guvernare nu seamănă deloc cu cel caledonian. În acest trib, un şef este ales o dată pe lună, căruia îi urmează un succesor desemnat la rândul lui de comunitate, numai că nimeni nu este dispus să părăsească funcţia ce i-a fost încredinţată. După o scurtă perioadă de agitaţie colectivă care culminează cu o revoluţie, locuinţele şefului devenit nelegitim şi ale acoliţilor săi sunt incendiate iar foştii conducători înlocuiţi. Ritmul acestor revoluţii este destul de regulat, ele se petrec cam o dată pe lună. Incendiile observate de caledonieni la sosirea lor reflectau un astfel de moment.

Corpul expediţionar află că nu departe de aşezarea aceasta se află urmele unui oraş dispărut de multă vreme. Băştinaşii nu au curajul să pătrundă în acel teritoriu unde se petrec fenomene ciudate, locul pare să fie blestemat. Totuşi, îi însoţesc pe noii veniţi pentru a le arăta vestigiile unei măreţe civilizaţii, iar acestora nu le trebuie mult pentru a identifica ruinele Parisului, leagănul civilizaţiei ai cărei urmaşi sunt. Raportul trimis în Caledonia de comandantul expediţiei dă seama de toate acestea, iar ca răspuns, autorităţile trimit trupe de geniu şi material necesar pentru a efectua săpături, pentru a degaja din diferitele straturi aluvionare resturile unor clădiri monumentale şi a efectua cercetări geologice, paleontologice ori paleografice. Primele arată că straturile profunde ale solului sunt compuse din şisturi stridioase şi argilă homardescă. Printre ruinele vechii cetăţi sunt descoperite oseminte de Canis canichus, Felis gouttierius („chat de gouttière”), Lepus civeticus („civet de lapin”), specii binecunoscute în lumea caledoniană. Cât despre inscripţiile fragmentare găsite de savanţii caledonieni, ele vor fi răstălmăcite în Avenues des Chefs Illustres (în loc de Avenue des Champs Elysées), Ère de la Marine (în loc de Ministère de la Marine), iar numele generalilor care au purtat bătălii în campaniile napoleoniene de pe Arcul de Triumf din Place du Carrousel vor deveni nume de bătălii şi viceversa. Plin de admiraţie pentru trecutul glorios, viitorul este dipus să încurce mai toate borcanele.

În final, se întâmplă ceea ce era de aşteptat: trupele trimise de la celălalt capăt al lumii fraternizează cu sălbaticii, ba chiar încep să vorbească despre libertate, egalitate etc. iar amiralul Quésitor, şeful corpului expediţionar, contaminat de acelaşi spirit, încheie ultimul său raport către „cetăţeanul ministru” cu formula: Salut et fraternité!

Autorul acestei delicioase ucronii este Alfred Franklin (1830-1917), administrator al Bibliotecii Mazarine, cunoscut prin numeroasele studii savante publicate de-a lungul unei lungi cariere de bibliotecar şi istoric. Din vasta operă publicată se cuvine menţionată La vie privée d’autrefois, lucrare în douăzeci de volume care adună mii de documente despre viaţa cotidiană din Evul Mediu încoace, clasate în funcţie de subiect: anunţuri, reclame, igienă, măsura timpului, strigătele din Paris etc. Alfred Franklin este, fără nici o îndoială, un erudit în adevăratul sens al cuvântului. În tinereţe s-a simţit atras de literatură: a publicat diverse articole în revista L’Abeille impériale între care o istorie a perucii şi o alta a strănutului, dar mai ales i-a frecventat pe Jules Janin, Théophile Gautier şi Charles Nodier, fără a intra însă în circuitul literar propriu-zis.

Tipărită într-o primă versiune în anul 1875 fără nume de autor, în atelierul personal de la Viroflay, cartea Les ruines de Paris en 4875 a fost reeditată de Flammarion în anul 1908 cu titlul uşor modificat în funcţie de anul apariţiei. Ediţia cea mai recentă1 o reia pe aceasta din urmă, reintroducând în circuitul literar un text literar atipic. Ideea de a scrie o carte despre ruinele Parisului nu este complet nouă. Prima versiune apare la numai patru ani de la Comună, perioadă în care a circulat o bogată literatură pe tema distrugerilor pricinuite de comunarzi – Palatul Tuileries şi Hôtel de Ville fuseseră nimicite, ruinele lor devenind loc de pelerinaj turistico-romantic parizian. Dar mai ales Joseph Méry publicase o nuvelă cu titlul Les ruines de Paris (1856), în care tema era pusă în circulaţie, ca să nu mai vorbim de Charles Monselet, autor al unei cărţi cu titlu omonim, apărută un an mai târziu.

În ciuda unei aparenţe de superficialitate şi a aerului de farsă, cartea lui Franklin pune sub semnul întrebării validitatea discursului ştiinţific practicat în secolul al XIX-lea. Savanţii caledonieni, înarmaţi cu o viguroasă retorică de tip academic, se înşală sistematic asupra tuturor descoperirilor de natură „arheologică”: printr-o amuzantă eroare de interpretare, statuia Jeannei d’Arc este cea a reginei Franţei, pe nume Republica, Academia Franceză devine Muzeul de Istorie Naturală, statuia lui Laocoon înlănţuit de şerpi este un monument funerar inexplicabil din pricina sărăciei aparente a personajului etc.

Conceput sub formă de corespondenţă oficială – în majoritatea cazurilor este vorba de rapoarte ale diverşilor specialişti ori ale amiralului adresate oficialităţilor din Nouméa – textul propune o viziune simpatică şi glumeaţă asupra lumii pariziene, aşa cum putea ea fi cunoscută sub a treia republică. Tribul de „sălbatici” întâlnit de exporatorii caledonieni nu diferă prin nimic de parizienii dintotdeauna care, în logica fabulei, au supravieţuit cu aceleaşi neschimbate moravuri cataclismelor ce le-au transformat oraşul în ruină. Sunt la fel de interesaţi de ceea ce vine de departe ca şi contemporanii lui Franklin, la fel de amatori de plăceri, de impetuoşi în politică, de băgăreţi şi guralivi, încât prin studiul antropologic improvizat din primele pagini suntem în măsură să imaginăm un tip parizian etern, capabil de năzbâtii politicarde stângiste din cele mai fistichii, de genul revoluţiei mensuale planificate ori de sloganuri care îi contaminează pe caledonienii ce ajung să scandeze formule de genul „Jos capitalul!”, „Să punem capăt exploatării omului de către om!” etc. Am fi tentaţi să spunem că orice asemănare cu prezentul este pur întâmplătoare, dar ne-am face vinovaţi de ipocrizie…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara