Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Rubén Darío, modernist şi modern de Dana Diaconu

Hotarele unei vieţi scurte, de doar cinci decenii, au făcut ca după comemorarea unui secol de la moartea poetului nicaraguan Rubén Darío, în anul ce s-a încheiat – declarat anul Cervantes, dar şianul Rubén Darío– să urmeze acum, în prima lună a noului an, celebrarea aniversării a 150 de ani de la naşterea sa. Dăruit cu harul poetic negat autorului lui Don Quijote, Rubén Darío a avut în domeniul liricii spaniole o contribuţie comparabilă cu aceea a lui Cervantes ca autor al primului roman modern. A inovat limbajul poetic şi a dat literaturii de limbă spaniolă din pragul secolului XX o nouă orientare, Modernismul, definit de unul dintre reprezentanţii celebri ca „o mare mişcare de entuziasm şi libertate în favoarea frumuseţei“ (Juan Ramón Jiménez).

Deschiderea înfăptuită de poetul nicaraguan, unanim recunoscut ca părinte sau corifeu al modernismului hispano-american şi spaniol (cronologia acestuia fiind limitată de unii istorici literari la perioada de creaţie dariniană, 1888 – 1916), avea să fie valorificată de generaţiile următoare de scriitori hispanici, care au recunoscut adesea „datoria” faţă de înaintaşul lor. Iată ce scria Borges în cunoscutul său „Mesaj în onoarea lui Rubén Darío” din 1967: „Pe toate le-a renovat Darío: vocabularul, metrica, magia specifică a unor cuvinte, sensibilitatea poetului şi a cititorilor lui. [...] Influenţa lui nu a încetat şi nici nu va înceta. Cei care vreodată l-am combătut înţelegem astăzi că îl continuăm. Îl putem numi eliberator. [...] Darío stăpînea o muzică pe care eu nu o pot obţine şi nici nu încerc să o obţin, dar cu toate acestea nu încape îndoială că eu nu aş fi scris ce am scris fără Darío, pentru că atunci cînd printr-un idiom trece un Rubén Darío, totul se schimbă [...] tot ceea ce s-a făcut ulterior, aici sau de cealaltă parte a Atlanticului, provine de la acea vastă libertate care a fost modernismul.”

Apărut în America Latină, în contextul problemei identităţii naţionale şi culturale a fostelor colonii, modernismul miza pe dimensiunea estetică, formală, necesară validării în plan universal a noilor literaturi latino-americane. Rubén Darío devine autorul unei opere originale printr-o dozare adecvată a termenilor din binomul tradiţieinovaţ ie; preia tradiţia europeană, a romantismului, simbolismului şi parnasianismului francez, ca şi a culteranismului spaniol ilustrat de poezia gongorină şi totodată flexibilizează şi îmbogăţeşte modalităţile expresive şi formale ale limbii spaniole. Distinsul lingvist Alonso Zamora Vicente avea să aprecieze că „a creat o altă limbă literară”, printr-o „revoluţie a expresiei”, asemănătoare cu ceea ce realizaseră în domeniul poeziei spaniole din peninsulă Garcilaso de la Vega, în zorii Renaşterii, şi Luis de Góngora în perioada barocului. Poetul nicaraguan inovează şi la nivelul versificaţiei, pentru a crea „o poezie tulburătoare cu metri şi ritmuri nemaiauzite niciodată pînă atunci în limba noastră” (José Emilio Pacheco). O astfel de poezie, susţinută de prezenţa autorului în mediile literare ale Madridului, îi aducea lui Rubén Darío prestigiu şi influenţă asupra scriitorilor spanioli din ultima decadă a secolului XIX, Valle-Inclán sau Juan Ramón Jiménez, iar pe cei mai tineri, care o primesc cu entuziasm, îi orienta, după cum aminteşte poetul în autobiografia sa, spre „principiile de libertate intelectuală şi de dezvoltare a personalităţii artistice”. Ulterior, scriitorii spanioli ai generaţiei de la 27, adepţi ai poeziei pure, vor nutri o unanimă admiraţie pentru poetul nicaraguan, cel mai entuziast şi vizibil influenţat în propria operă fiind Federico García Lorca. „În afara normelor, formelor şi şcolilor, rămîne în picioare fecunda substanţă a marii sale poezii”, avea să-şi proclame poetul andaluz adeziunea la arta poetică dariniană, în memorabilul Discurs în colaborare cu Pablo Neruda, pronunţat la Buenos Aires, la 20 noiembrie 1933. Contribuţia lui Rubén Darío la apariţia şi succesul modernismului în Spania a fost decisivă. Se poate aşadar constata că, mai înainte ca realismul magic să-i fi fost dăruit fostei metropole, în schimbul mărgelelor de sticlă cu care conchistadorii îi uimiseră pe indigeni, aşa cum spunea poetul chilian Oscar Hahn, Spania primise deja în dar, tot de peste el Mar Océano, acea limbă spaniolă „însoţitoare a imperiului”, îmbogăţită şi cu noua strălucire cuprinsă în poezia modernistă a poetului metis din Nicaragua.

Poet total, cosmopolit, universal şi totodată jurnalist – de geniu şi cu vocaţie, în opinia comentatorilor –, cronicar şi diplomat, Rubén Darío, cu numele real Félix Rubén García Sarmiento, s-a născut la 18 ianuarie 1867, în Metagalpa, rămas în memoria sa ca „un sătuc, sau mai degrabă un cătun”, iar astăzi, Ciudad Darío, şi a murit la 6 februarie 1916, în oraşul nicaraguan León. Despre prima parte a vieţii sale, copilăria lipsită de părinţi, cele dintîi poezii, faima de copil minune, călătoriile în America Centrală şi de Sud, apoi prima vizită în Spania, ne-a lăsat mărturii în scrierea sa autobiografică La vida de Rubén Darío escrita por él mismo. Intensă, dinamică şi spectaculoasă, viaţa sa a avut ca dominante literatura – prezentă şi în operă – şi conştiinţa dublei sale misiuni, civice şi artistice, ca fiu al Americii şi conform cu ceea ce numea „estetica mea anarhistă”, adică renovarea formei poetice la scară universală, în spirit antiburghez şi anticonvenţional. Poetul a cunoscut diversitatea lumii, mizeria şi splendoarea ei, existenţa umană cu iluzii şi deziluzii, extaz şi agonie, elogii şi penurii materiale, căsnicia nefericită, dar şi marea iubire... Iremediabil atras de boemie, erotism, alcoolism, în excese distrugătoare, a fost totodată un artist care şi-a pus geniul în slujba unui ideal naţional şi poetic.

Încă de timpuriu, Rubén Darío capătă notorietate ca poet remarcabil şi jurnalist sagace şi virulent. Colaborează la diverse reviste din ţările Americii Centrale şi de Sud (El Mercurio din Santiago de Chile, La Nación din Buenos Aires, El Correo de la tarde din Guatemala), cu articole, eseuri şi comentarii pe teme de actualitate politică – problemele statelor latino-americane, pledoarii pentru unirea acestora în lupta pentru independenţă şi drepturi, împotriva capitalismului şi agresiunii imperialismului nord-american – sau literare –traduceri şi eseuri, menite a face cunoscute operele scriitorilor europeni, francezi, spanioli sau italieni, parnasieni, simbolişti sau decadentişti, cu care empatizează întrucît „se îngrijesc de prestigiul formei”. Primeşte misiuni oficiale în diverse ţări din America Centrală, Argentina şi Chile, Spania, Franţa. Numit consul al Columbiei, se stabileşte la Buenos Aires, cea mai importantă capitală latino-americană, unde înfiinţează „Revista de América”, în care publică articole şi eseuri despre scriitorii europeni preferaţi, originalitatea poeziei decadente şi noua poezie franceză, reunite ulteriror în cartea Los raros (Buenos Aires,1896, Barcelona, 1905). Tot aici, după sucesul debutului în Chile, cu cartea de poezii şi scurte povestiri Azul (1888, Valparaiso, Chile), publică Prosas profanas y otros poemas (Buenos Aires şi 1901, Paris, ediţia a doua). Rămîne timp de cinci ani (1893 –1898) în ambianţa culturală cosmopolită şi efervescentă a acelui centru iradiant al Modernismului, pe care îl consideră „cosmopolis al Americii de Sud”. Aveau să urmeze, odată cu numirea în postul de consul al ţării sale la Paris, o mai îndelungată şedere în Franţa (1904-1914) şi frecvente călătorii prin Europa şi America de Sud şi de Nord, care îi permit să facă cunoscute ideile sale estetice, poezia sa şi să pledeze pentru independenţa ţărilor latinoamericane.

Călătoriile, practica gazetărească, cultura dobîndită prin lecturi şi experienţă directă reflectă şi stimulează înclinaţia poetului spre cosmopolitism, integralism şi universalism. Activitatea şi universul său artistic gravitează în jurul celor trei spaţii geografice şi culturale, în care se integrează precum în tot atîtea patrii simultane şi acceptate în egală măsură. Mai întîi, Nicaragua natală, „cea a selvelor seculare pe care o sărută soarele tropicelor şi o dezmiardă oceanele”, după cum o descrie, unde a avut întotdeauna un imens prestigiu, iar cu prilejul comemorării din anul trecut i s-a conferit titlul de erou naţional. La rîndul său şi-a iubit ţara natală, integrînd-o în contextul latinoamericanităţ ii şi al universalităţii, pentru a-i conferi independenţă şi viabilitate. Apoi Franţa, „patria universală”, faţă de care nutreşte întreaga viaţă un adevărat cult, născut foarte de timpuriu, odată cu lecturile care i-au trezit admiraţia pentru marii ei scriitori, începînd cu Victor Hugo, parnasienii, Leconte de Lisle şi Théophile Gautier, dar mai ales Verlaine, „padre y maestro mágico”. De asemenea, Spania, leagănul hispanităţii şi „patria mamă”, pe care poetul nicaraguan o recuperează mai întîi prin lecturi vaste şi temeinice din literatura ei clasică şi modernă, apoi prin participarea la viaţa literară a vremii, aclamat de tinerii poeţi şi înconjurat de prietenia şi admiraţia marilor scriitori ai momentului, Juan Valera, Miguel de Unamuno, Valle- Inclán, Juan Ramón Jiménez, Ramón Pérez de Ayala, fraţii Antonio şi Manuel Machado.

Rubén Darío s-a simţit fiu al celor trei patrii şi a fost, cum l-a definit conaţionalul său avangardist Pablo Antonio Cuadra, „poet american, spaniol şi european”. Iar în poezia sa, poetul deschis spre pluralitatea spaţiilor culturale şi timpurilor, spre experimentarea tuturor intensităţilor, tonurilor muzicale, ritmurilor, alcătuirilor strofice. I-a dat modernismului o dimensiune universalistă şi, chiar dacă există scriitori latino-americani reconsideraţi în ultimul timp ca „iniţiatori şi nu precursori”, rămîne „adevăratul său corifeu” (cum sublinia Borges). Ilustrarea perfectă a acestui rol se găseşte în operele moderniste emblematice din prima etapă a creaţiei dariene, volumele Azul (titlu inspirat din expresia L’art c’est l’azur a mult admiratului Victor Hugo) şi Prosas profanas1, titlu provocator, antinomic şi ambiguu (prin dubla semnificaţie a termenului: pe lîngă proze, aceea de imnuri religioase, incompatibilă cu adjectivul profanas, ceea ce poate presupune deferenţă sau dimpotrivă, negaţie a unei valori burgheze, printr-o atitudine iconoclastă de scriitor modernist). Prefeţele respective sunt adevărate arte poetice moderniste, scrise într-o formă originală şi percutantă. Iată cum se autoprezintă poetul în introducerea la Prosas profanas: „Darío este în căutarea «frumuseţii, a broderiei, a pulberii aurite», vrea să îngemăneze grandiozitatea cu splendorile ideii în gravura unei bune combinaţii de litere. Originalitatea lui incontestabilă stă în aceea că pe toate le amalgamează, le topeşte şi le armonizează într-un stil al său, nervos, delicat, pitoresc, plin de străluciri neaşteptate şi de amuzante surprize, cu întorsături neaşteptate şi cuvinte nemaiîntîlnite, exotice chiar, dar care întotdeauna sună bine...”. Mai găsim aici şi mărturisiri dintre cele mult citate ulterior de comentatori: „în versurile mele veţi vedea prinţese, regi, decoruri imperiale, închipuiri despre ţări îndepărate sau imposibile: ce vreţi, eu detest viaţa şi timpul în care mi-a fost dat să trăiesc [...] trebuie să vă spun: soţia mea este din ţara mea; iubita mea, din Paris.”

În poemele şi povestirile scurte incluse în cele două volume se găseşte expresia cea mai pură şi originală a modernismului rubenian: universul ficţional inconfundabil, prin exotism, rafinament, somptuozitate, senzualitate, eleganţă, pe fondul unei permanente căutări a armoniei şi perfecţiunii; discursul poetic cu mărcile specifice, culturalism, varietate lexicală şi muzicalitate, în cheie majoră sau minoră, aliteraţii, sinestezii, efecte cromatice şi auditive; cadrul spaţiotemporal al unor tărîmuri şi vremuri îndepărtate sau nedefinite şi decorul predilect – curtea regală (palatul, Versailles-ul, grădina), arta (sculptura, muzica, dansul) şi natura (oceanul, lacul). Protagoniştii aparţin lumii mitologice sau romantice (zeiţa Harmonia, prinţesa tristă, regele, marinarul, poetul însuşi, lebăda) şi au sentimente, manifestări, trăiri inefabile sau intense, de la visare, melancolie, senzualitate nostalgie la erotism, voluptuozitate. Nelipsitelor referinţe culturale, cu precădere din domeniul francez, li se adaugă teme şi eroi din mitologia latino-americană, de pildă în cele trei Sonete americane din volumul Azul , printre care Caupolicán, dedicat legendarului războinic araucan cu acest nume, care prin forţă şi rezistenţă supraumane trece probele impuse de tradiţie pentru dobîndirea titlului de căpetenie militară în vreme de război (Toqui). Printr-un procedeu recurent şi specific lui Darío, care reflectă viziunea sa universalistă şi integratoare, eroul american este asemuit cu regele biblic Nemrod şi proclamat superior miticelor figuri ale lui Hercule şi Samson. În Prosas profanas, considerată de comentatori „cartea modernistă prin excelenţă a poetului”, găsim poemele cele mai cunoscute. Unele compun o stampă specific dariniană, cum este aceea din Era un aire suave, cu ambianţa aristocratică a salonului din Versailles, statui antice greceşti, muzică de pavane şi gavote, „fraze vagi şi voalate suspine/printre suspine de violoncele”, peste toate plutind zeiţa Harmonia); sau din faimoasa Sonatina, cu imaginea tinerei prinţese la fereastra palatului, privind visătoare depărtările, în aşteptarea iubitului necunoscut, cuprinsă de nedesluşită tristeţe, melancolie, nostalgie, definibilă cu românescul dor; şi nu mai puţin din Sinfonia en gris mayor, cu peisajul ei marin sugerat sinestezic, muzical şi pictural impresionist, în momentul siestei la tropice („solo-ul monoton al greierului”, „totul în gama griului”), avînd ca protagonist pe bătrînul marinar fumîndu-şi pipa şi „gîndind la plajele / unui vag, îndepărtat, înnegurat tărîm”).

Un text emblematic este Divagación, ingenioasă ilustrare a artei poetice dariniene prin exhibarea de erotism şi cosmopolitism, estetism şi referinţe culturale, care limitează receptarea textului la publicul cult. Invitaţia la un voiaj imaginar, lansată de poet muzei sale şi implicit cititorului, prin întrebarea „Vii?”, cu care începe poemul, marchează desprinderea de realitate pentru survolarea imaginativă a unui spaţiu cu totul insolit, alcătuit din zone geografice diverse, în epoci diferite, antichitatea sau un prezent atemporal, privite prin prisma erotismului şi culturii lor. Amorul italian, francez, german, spaniol apoi „amorurile exotice, orientale”, chinez, japonez, hindus... sunt trecute în revistă alcătuind un tablou multicolor, în care nu iubirea apare, ci forma şi expresia ei, sugerate de cuvinte şi cadenţe, sonorităţi şi ritmuri, imagini vizuale şi auditive, pe care vocea poetului, care divaghează – de aici şi titlul poemului –, le transmite prin limbajul poetic. O strălucitoare şi inedită limbă spaniolă se dovedeşte a fi aici adevărata protagonistă a poemului, cum de fapt este a întregii opere dariniene, îndreptăţind aprecierea scriitorului mexican José Emilio Pacheco: „limba spaniolă a fost adevărata amantă a lui Darío şi pentru a o poseda cu adevărat el s-a lăsat posedat de ea”. Într-o abordare distinctă, directă şi reflexivmetaforizantă, tema artei poetice reapare în poemul Yo persigo una forma..., unde tensiunea poetică provocată de neîmplinirea poetului în căutarea formei ideale se transferă în marea interogaţie indusă de „gîtul marii lebede albe care mă întreabă”. Motivul tematic al lebedei are în Prozele profane o complexă încărcătură simbolică. Atras de prestigiul mitic dobîndit de „magica pasăre regală”, de sacralitatea ei conferită de naşterea „dalbei Elena, plină de har”, din „oul albastru al Ledei”, poetul o descrie, în poemul „Blasón”, prin cromatica simbolică de alb şi albastru, insistînd asupra notelor distinctive de eternă frumuseţe şi sacralitate. Altădată (sonetul El cisne – Lebăda), frumoasa Elena, întrupare a frumuseţii şi idealului devine şi un simbol al noii poezii moderniste.

Numele lui Darío rămîne legat de modernismul ilustrat în această primă fază de creaţie, căreia îi aparţin operele sale cele mai cunoscute şi ilustrative pentru noua poezie, dar în etapele următoare, creaţia dariniană înregistrează schimbări evidente, evadarea în ireal fiind înlocuită de o problematică nouă, social-politică sau de factură existenţială, abordată cu accente dramatice şi conform unor noi principii estetice. Creator de geniu, poetul nu poate rămîne blocat în propriul său cod, nici indiferent în faţa problemelor din realitate, societate şi istorie. Ca urmare a implicării sale, volumele publicate ulterior, începînd cu Cantos de vida y esperanza. Los cisnes y otros poemas (1905) şi următoarele2 marchează o radicală schimbare, de conţinut şi atitudine, şi în acelaşi timp de formă, în sensul simplificării, esenţializării, directeţii şi dramatizării discursului poetic. În spaţiul poematic îşi fac loc realităţile fundamentale, actuale şi concrete, precum istoria, rasa, supravieţuirea. Apar accentele civice şi protestatare, vocea poetică semnalează, acuză şi deplînge –de pildă „dezastrul” Spaniei, pentru care pierderea coloniilor a însemnat spulberarea idealurilor nobile– sau avertizează asupra pericolului invaziei capitalului şi imperialismului nordamerican în America de Sud. În poemul Lui Roosevelt este condamnată agresivitatea SUA şi sunt proclamate valorile Americii, fiica Soarelui, a lui Moctezuma şi a lui Columb. Preocupat de viitorul marii sale patrii hispanice, modernistul Rubén Darío se întreabă asupra „fatalului ei destin”: Cădea-vom oare pradă barbarilor sălbatici?/ Şi-atîtea milioane de oameni să vorbim engleză?/ Nu mai există nobili hidalgi nici bravii cavaleri?/ Să amuţim acum ca mai apoi să plîngem? // Mi-am lansat strigătul, Lebede, către voi/ care mi-aţi fost fidele în dezamăgire). În această nouă etapă de creaţie, semnificaţia mitologică a lebedei lasă locul imaginii reale a profilului ei, cu „gîtul interogator” solidar cu îngrijorarea poetului pentru viitorul patriei şi naţiei. În acelaşi timp, personajul de factură romantică, din primele volume moderniste, precum visătoarea prinţesă, lasă locul femeii simple, din viaţa reală şi temei iubirii în forma ei profund umană şi personală. Exemplul convingător şi mereu invocat este poemul pentru Francisca Sánchez, alături de care Rubén Darío a trăit marea iubire, din 1899 pînă la moartea sa. Sentimentul transmis de o voce poetică asumată de autorul real îşi găsesc expresia nudă, directă şi emoţionantă în versul final Francisca Sánchez, acompáñame...

Definitoriu în acest sens este poemul Lo fatal, expresie pe cît de tulburătoare, pe atît de firească şi directă, de limpede şi concentrată, a destinului uman împovărat de fatalitatea care îl condamnă la ignoranţă- nesiguranţă-tragism („Nu există durere mai mare decît durerea de a fi viu / nici povară mai mare decît viaţa conştientă./ ...Şi spaima sigură de a fi mîine mort/ şi a nu şti încotro mergem şi nici de unde venim.”).

Pentru a putea fi înţelese şi evaluate corect, modernismul lui Rubén Darío, ca şi unele particularităţi ale atitudinii şi creaţiei sale, cosmopolitismul sau franţuzirea, nu trebuie considerate restrictiv şi unilateral, ci dintr-o perspectivă globală, contextualizînd şi relativizînd, dinspre conştiinţa şi scopul urmărit de poet, şi anume afirmarea identităţii şi valorilor latinoamericane, accesul la universalitate, prin absorbirea, asimilarea experienţei şi tradiţiei europene, în principal a celei franceze. Aceasta a fost calea pe care a urmat-o poetul în creaţia sa, dincolo de înscrierea strictă în estetica modernistă. Este ceea ce avea în vedere poetul şi eseistul mexican Octavio Paz, cînd evalua, într-un articol din 1943, importanţa şi locul lui Rubén Darío în istoria literaturii: „Poetul din Cantos de vida y esperanza este nu numai inventatorul modernismului, ci mai presus de orice, părintele poeziei moderne în limba spaniolă. Poezia lui este ca o inimă care alimentează cu sînge pe toţi poeţii care i-au urmat în timp.” Perspectiva posterităţii a confirmat originalitatea şi viabilitatea noii sale arte poetice, forţa ei iradiantă şi puterea de seducţie, prin vocile multora dintre scriitorii spanioli şi latinoamericani de primă mărime.

Note:
1 În limba română s-a publicat o antologie din opera sa, intitulată Versuri alese, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967, ediţie bilingvă, traducere şi prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, selecţie din ciclurile Azur, Proze profane şi alte poeme, Cîntece de viaţă şi speranţă , Lebedele şi alte poeme, Cîntecul rătăcitor, Cîntec pentru Argentina şi alte poeme ş.a. 2 El canto errante (1907), Canto a la Argentina y otros poemas (1914) ş.a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara