Numărul curent: 39

JE EST UN AUTRE:
Rătăcirile elevului Negoiţescu de Ioana Pârvulescu


În Fraţii Karamazov există un personaj feminin cu frica lui Dumnezeu care, la spovedanie, mărturiseşte pe lîngă păcatele făcute şi pe acela de sinceritate: femeia recunoaşte că e sinceră doar ca să fie lăudată de duhovnic, adică pentru tăria ei de a spune tot. Această descoperire o duce pe biata creştină la un adevărat impas psihologic, căci a nu mărturisi este un păcat şi a mărturisi ca să fii lăudat este altul. Jurnalele scriitorilor români suferă exact de aceste două "păcate": fie o selecţie părtinitoare a întîmplărilor, care să-l pună pe diarist într-o poziţie favorabilă, fie un soi de bravadă a mărturisirii al cărei scop este, în fond, acelaşi. Literatura mărturisirilor e bîntuită de obsesia imaginii, eul "lucrează" harnic la un contur atrăgător. Printr-un mecanism al cărui secret se află însă în scrisul la persoana I, lucrurile se întorc împotriva celui care se falsifică, ajustările sau confesiunea de paradă fiind deopotrivă de antipatice pentru cititor.
Straja dragonilor (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994) de Ion Negoiţescu este unul din cazurile rarisime în care confesiunea totală, şocantă, frustă este făcută independent de orice auditoriu. Nu ştiu pentru cine sau pentru ce scrie Ion Negoiţescu. Este limpede însă că performanţa lui are un nedorit ajutor: presimţirea morţii. într-adevăr, scrise în exil şi pe patul de spital, aceste pagini care spun totul nu mai au ce să apere şi nu au de ce să acuze, nu înfrumuseţează şi nu urîţesc. Moartea apropiată este garanţia sincerităţii de cea mai bună calitate. Singurul pericol care pîndeşte paginile este epuizarea timpului şi asta dă celor două capitole din Straja dragonilor pe care bolnavul a mai apucat să le scrie o nerăbdare şi o precipitare dezordonată, ca îmbulzeala ultimelor fire de nisip la gura clepsidrei. Ele conţin primii 20 de ani de viaţă.

Imaginaţia mea s-a aprins cu flăcări dezlănţuite, în acest joc de-a balul, oferit ca realitate palpabilă. O rochie de bal verosimilă şi veritabilă, pe care s-o pot mîngîia, a cărei confecţionare am supravegheat-o, al cărei destin real să-l pot urmări îndeaproape, iată jucăria cea mai de preţ de care am dispus în copilărie. Nu peste mult aveam să îmbrac chiar eu, cu ocazia altor jocuri, rochii, imitînd balurile...

Deşi calcă tot soiul de tabuuri, deşi descrie jocurile erotice ale copilului şi adolescentului (cu fetiţe, cu băieţei, apoi cu colegi şi mai ales cu soldaţi, ordonanţele tatălui ofiţer, prin umbrare din grădină, în şifonier, acasă lîngă pătuţul cu plasă, în şuvoiul rîului, iar mai tîrziu în sălile de cinema), deşi nu ascunde cele mai naturaliste detalii, cele două capitole din memoriile lui Negoiţescu sînt atît de bine scrise încît nu alunecă nici un moment în vulgaritate şi obscen. Un amestec de basm, de naivitate, de voioşie, de umor, de mitologie şi de eroism fac literatură pură din scenele cele mai brutale. Copilul este, încă din cele mai vechi amintiri, unul voluntar, rău, "turbat" şi comunicarea cu părinţii nu se face. Tatăl prea sever, mama fără efuziuni sentimentale îi creează nevoia de a căuta refugiul afectiv în altă parte, la mătuşi sau în străini. Cînd băiatul e muşcat de un cîine, părinţii nu-i fac tratamentul antirabic: "au socotit probabil că turbat din născare eram eu, deci eu cel vinovat, nu bietul animal". încercările de sinucidere ale băiatului nu sînt nici ele luate în serios. Departe de a-şi judeca familia, Negoiţescu rememorează scenele din copilărie din perspectivă pur estetică şi cu bucuria evenimentului insolit. La şcoală mediocru pînă tîrziu, la sporturi leneş, la vioară dezastruoas, cu diverse ticuri neplăcute, este prins la un moment dat, ca Bastian din romanul lui Michael Ende, în universul fără oprelişti al cititului şi, din acel moment devine un ales, cum singur se defineşte (sentimentul acesta îl trăieşte şi prietenul său de mai tîrziu, Nicolae Balotă).
Performanţa confesivă a Strajei dragonilor, cu atît mai mult cu cît vine de la un uranist, riscă s-o pună în umbră pe cea stilistică: prezentarea Clujului, a Ardealului în genere, în acelaşi timp cu măreţia decadentă a fostului imperiu, a civilizaţiei de Mitteleuropa, cît şi cu pestriţa foială de esenţă levantină, cu larma şi pitorescul din sud. Niciodată în literatura română nu s-a văzut un Ardeal mai vesel şi mai "balcanic", iar definiţia dată de Călinescu balcanismului se potriveşte punct cu punct descrierilor făcute de Negoiţescu Clujului, Aiudului, Sibiului. Născut din tată regăţean şi mamă ardeleancă, Negoiţescu este sensibil şi la solemnitatea "Zilei morţilor", aşa cum numai în Transilvania e sărbătorită, la toponimele maghiare, la burgurile săseşi cu casele lor cuminţi, la sentimentele naţionale, la o anume rigiditate socială şi lipsă de compromis morală şi, pe de altă parte, la clanurile familiale colorate şi gureşe, la bizarerii fizice şi psihice, la destine romaneşti, la kitsch, la răsfăţuri orientale şi la neseriozitatea reconfortantă. în paginile sale găseşti ischlerul la aceeaşi masă cu cataiful. Mutările dintr-o locuinţă în alta, nenumăratele personaje secundare şi ciudate care invadează pagina (puţine celebre, ca Blaga, Ştefan Bezdechi sau Ţuţea), prietenii fără nume reţinuţi de cîte o amintire nostalgică au această dublă culoare, nord şi sud laolaltă.
în "rătăcirile elevului Negoiţescu" intră nu numai descoperirea sexualităţii, ci şi descoperirea istoriei, derapajul politic, transformarea - din fericire efemeră - a tînărului crescut în atmosferă intelectuală, tolerantă şi occidentală într-un legionar fanatic, pînă la a se bucura stupid de moartea lui Iorga. Cîteva articole publicate în gazete extremiste sînt, peste ani, privite cu uimire de un om trecut prin închisorile comuniste. Tinereţea este necontrolată: "mă mîna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate şi o instinctivă tendinţă de dominare, înfrînate mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidităţi şi în fine de rigorile istoriei". Ce e uimitor este că discreţia şi confesiunea totală nu se exclud, în aceste pagini: o anume sfială deturnează dezlănţuirea liberă a frazelor şi un voal livresc se aşterne peste amintiri.

Ţineam şi jurnal. Cînd am ieşit din închisoare, în 1964, mama mi-a vorbit de acest jurnal trecut prin mîinile ei îndată după arestarea din 1961, cînd, instigată de Doinaş, care s-a deplasat urgent la Cluj să-mi determine părinţii să distrugă manuscrisele depozitate în pivniţa casei, I-a dat foc. înainte de a-l arunca în focul aprins în grădină, mama a citit primele cuvinte de pe prima pagină a Jurnalului: "Vreau să devin scriitor".

Scena arderii unor documente compromiţătoare, uneori chiar cărţi, s-a repetat în multe case de intelectuali. Dacă jurnalul de tinereţe a lui Negoiţescu a dispărut, există, după cum se ştie, jurnalul său de maturitate, încredinţat lui Emil Hurezeanu. Ar urma să fie publicat la 30 de ani după moartea lui Negoiţescu, adică în 2023. Nu ştiu ce interes va mai stîrni atunci şi e greu de spus dacă opţiunea de a-l tipări mai repede, să zicem "după douăzeci de ani" n-ar fi preferabilă. Emil Hurezeanu a încredinţat tiparului o singură zi din acest jurnal, 4 ianuarie 1949. Este un splendid eseu despre iubire cu tonalităţi din Banchetul sau din Phaidros, dar cu o melancolie accentuată pe care paginile memorialistice o ascund. Vîrsta celui care scrie este de 27 de ani. Fragmentul porneşte de la întrebarea medievală (reiterată în interbelic), dacă e mai bine să iubeşti sau să fii iubit, altfel spus care este ipostaza privilegiată, aceea de a te bucura că dai sau aceea de a primi. Iată răspunsul pe cît de generos pe atît de exigent al lui Negoiţescu, răspuns care luminează şi paginile din Straja dragonilor: "Nu caut suferinţa, dar caut iubirea cu atîta ardoare, încît suferinţa cea mai grozavă nu mă înspăimîntă, nu mă împiedică. Adevărul e, desigur, că oricît de fără speranţă ar fi iubirea, ea tot ascunde speranţă, nu din absurditate, ci fiindcă, în spiritualitatea ei poate fi atît de adîncă şi de pură, încît ştie că fiinţa iubită, dacă şi-ar cunoaşte o singură clipă sîmburele ideal ce este iubit, s-ar absorbi luminii care îl scaldă. în acest mod, oricine nu răspunde unei mari iubiri e vinovat şi pedepsit totodată cu sărăcia şi stupiditatea sa". Impresia mea este că, la fel ca în cazul lui Sebastian, Jurnalul va fi marea operă a lui Ion Negoiţescu. Mi-aş dori să fiu şi să scriu la publicarea lui.